. Văduva din Sarepta

1 Împăraţi 17

Lângă Sidonul depărtat
Era Sarepta, o cetate
Ce nu avea un trai bogat,
Căci seceta arsese toate

Recoltele din acel an
Şi foametea se instalase.
Nu se făcuse grâu în lan,
Iar pe imaşuri se uscase

Şi iarba.Deci nu mai erau
Nici animale. Lipsă mare
Era. Cu toţii sufereau
Şi nu vedeau nicio scăpare

Căci seceta se tot lungea
Şi vreo câţiva ani grei trecură
Iar un om sfânt proorocea
(Şi adevăr avea în gură,

Căci Dumnezeu îl inspira.)
Şi el spunea cu stăruinţă
Că foamea va continua
Fiindcă e lipsă de credinţă.

O văduvă, care trăia
Chiar în Sarepta, în cetate,
În casa ei nu mai avea
Nimic, că terminase toate

Rezervele ce le-a avut.
Avea o mână de făină
Şi-un strop de untdelemn. Atât.
Viaţa nu-i mai era senină

Şi mai ales, se întrista
Că nu avea cu ce să-l crească
Pe copilaşul ce-l avea.
Nu mai avea cum să-l hrănească.

Va face-o turtă, vor mânca,
Iar apoi, Dumnezeu să facă
Ce-o vrea! Ei sunt în mâna Sa.
Apoi, n-a mai putut să tacă;

Un plâns amar o îneca.
Plecă. Voia să n-o zărească
Copilul , cum se căina.
Doar astăzi o să-l mai hrănească;

Mâine, probabil, vor muri.
Plecă s-adune vreo trei lemne
Să coacă turta. Tresări
Când un străin părea s-o cheme.

Privi spre el; era prooroc,
C-avea manta deosebită!
Mirată, a rămas pe loc,
Însă a fost şi mai uimită

Când omu-acela i-a cerut
Întâi, pentru că-i era sete,
Puţină apă de băut.
Apoi, fără să mai aştepte,

Ceru ceva şi de mâncat.
La început, tăcu sărmana.
Raspunse-apoi cu un oftat .
Lăsând de-o parte jena, teama,

Îi povesti plângând că ea
E văduvă şi e săracă
Şi chiar nu are ce să-i dea!
Mai are doar cât să mai facă

O turtă pentru fiul său,
Apoi, nu ştie ce-o să fie...
Poate-o ajută Dumnezeu...
Că n-are altă bucurie,

Decât pe bietul ei băiat
Să-l vadă sănătos şi mare!
Şi slobozi iar un oftat.
Însă proorocul, cu glas tare

Îi prooroci: "Azi fă aşa:
Mergi repede şi turta-ţi coace,
Dar adu-mi întâi partea mea
Şi apoi, Dumnezeu va face

Minune mare-n viaţa ta:
Făină-n oală o să fie,
Uleiul nu s-o termina
Până ce-n ţară bogăţie

Va fi, căci Domnul vă va da
Ploi mari şi binecuvântate
Şi lipsuri nu veţi mai avea.
Viu este Domnul, astea toate

Eu le rostesc din partea Sa."
Femeia asculta uimită.
Plecă apoi, făcând aşa
Şi n-a mai fost neliniştită

Că totul s-a-ntâmplat aşa.
Faina n-a lipsit din oală,
Uleiul tot la fel era
Şi casa nu mai era goală,

Fiindcă proorocul n-a plecat,
Ci-a locuit cu ei o vreme.
Domnul i-a binecuvântat
Şi n-au avut a se mai teme

De foamete, ori altceva.
Dar dup-un timp, veni durere
Şi alt necaz în viaţa sa.
Fiul, singura-i mângâiere,

Atât de greu se-mbolnavi,
Încât aşa, pe negândite,
Închise ochii şi muri.
Iar lacrimi, chinuri negrăite

Peste sărmana văduvă.
"Om sfânt, de ce-ai venit la mine?
Că uite, Dumnezeu îmi dă
Răsplata.Vine peste mine

Urgia, c-am păcătuit!
Iar tu, i-ai amintit de mine.
Mai bine nu te-aş fi primit!
Ce am a face eu cu tine??"

Proorocul însă, s-a rugat
Lui Dumnezeu ce totul poate.
Copilu-n braţe l-a luat
Şi-a zis aşa: "Chiar şi din moarte

Domnul ţi-l poate-înapoia!
Tu roagă-te şi ai credinţă."
Apoi l-a luat-n odaia sa
Şi s-a rugat cu stăruinţă

Iar Dumnezeu l-a ascultat;
A săvârşit minune mare
Şi fiul ei a înviat.
Ce mare binecuvântare!

Atât de mult s-a bucurat
Femeia, de-o aşa minune!
Pe Dumnezeu a lăudat
Şi a-nceput la toţi a spune

Ce minunat e Dumnezeu
Şi cât de bun, cu cei ce-ascultă .
Le dăruie din harul Său
Şi binecuvântare multă.

Ce mare har s-asculţi de Domnul
Şi să-i dai lui puţinul tău!
Şi cât de fericit e omul
Ce-ascultă de cuvântul Său!

Pentru că Domnul nu rămâne
Nicicând, vreunui om , dator
Ci binecuvântare-i pune
Şi astăzi, şi în viitor.

Îi dă de mii de ori mai multe
Decât a dat el Domnului
Dacă e gata să asculte
În totul, doar de voia Lui.

El totdeauna bucurie
Şi pace multă va avea
Şi o întreagă veşnicie
Cu Domnul se va bucura.