Sunamita
2 Împăraţi 4:8-37, 8:1-7

Proorocul Elisei trecea
Printr-o cetate. Se numea
Sunem. Şi o doamnă bogată
Era aşa de încântată

Că întâlneşte un prooroc,
Încât n-a ezitat deloc
Să-l cheme chiar la ea acasă
Să-l găzduiască, să-i dea masă

Şi oridecâteori trecea
Pe-acolo, la ea se oprea.
Cu bucurie zăbovea
Câteva zile-n casa sa.

Femeia i-a zis soţului:
"Acest om sfânt e-al Domnului
Cel Prea Înalt, mare prooroc.
Eu cred că n-am greşi deloc

O cameră de-am construi
Să fie-a lui, când va veni."
Bărbatul ei s-a învoit
Şi la etaj, i-au construit

Odaia, ca în ea să stea.
Au pus ce-i necesar în ea
Şi când proorocul a sosit
A fost aşa bine primit,

Încât acesta, încântat,
În sinea lui s-a întrebat
Vre-un bine de i-ar putea face.
Şi o-ntrebă. Văzând că tace,

Proorocu-n sinea lui gândi:
"Femeia nu are copii!"
Şi-i zise: "De la Domnul ştiu
Că vei primi în dar un fiu.

Să crezi şi să nu-ţi fie teamă!
La anul, vei fi şi tu mamă!"
"Oh, domnule, nu m-amăgi,
Că eu nu pot avea copii!

Mi i-am dorit atât de tare!
Ăsta-i un adevăr ce doare,
Care mă macină mereu
Însă, nu mi-a dat Dumnezeu!

M-am învăţat cu acest gând
Şi nu mai vreau să mă frământ.
Nici nu mai vreau în van să sper.
Nu-mi da nimic, eu nici nu cer!"

Dar Elisei rosti din nou:
"Eu nu vreau să-ţi fac niciun rău
Şi nu te mint, e-adevărat
Ce Dumnezeu mi-a arătat!"

Şi chiar aşa s-a şi-ntâmplat!
Că Dumnezeu un fiu i-a dat.
...Vremea trecu, crescu băiatul
Bun şi cuminte cum nu-i altul.

Într-o frumoasă zi de vară
Băiatul se plimba pe-afară.
Se duse pe la tatăl lui
La seceratul grâului.

Era-ncântat de tot ce vede
Că taică-su, nu putu crede
Că e bolnav atât de tare
Când se plângea capul că-l doare

Însă văzând că-i este rău,
Îndat-a spus robului său
Să-l ia şi să îl ducă-acasă,
Poate aşa, durerea-l lasă.

Şi mama lui l-a îngrijit,
L-a mângâiat, l-a oblojit,
Dar cu nimic n-a reuşit
Să-l scape . Şi el a murit.

Ce chin cumplit pe biata mamă!
Nici n-a putut vorbi de teamă.
Bărbatului atât i-a spus:
"Plec repede pe munte sus

Să-l întâlnesc azi pe prooroc."
Şi n-a mai zăbovit deloc.
Iar altceva, nimic n-a spus.
Ci iute, pe-un asin s-a dus

Să-i spună tot necazul său
Proorocului lui Dumnezeu.
Căci altui om, degeaba-i spui!
Că nu stă în puterea lui

Să-ţi ia necazul, ori să-ţi dea
Ceva, ce poate mângâia
Şi nici ce poate alina.
De-aceea,-n gând îşi zise ea:

"Nimeni nu-l va putea-nvia
Pe fiul meu, comoara mea!
Doar Dumnezeul cel prea sfânt
Ar mai putea, printr-un cuvânt,

Să-mi mai aline din durere
Ori, poate, să-mi mai dea putere.
Nu are rost să stau să plâng!
Cu cât mai repede ajung

Cu-atât mai bine poate fi!
Oh! Tare-i greu când ai copii...
De-aceea nu -ndrăzneam să sper
Şi nu aveam curaj să cer."

Asa-şi zicea femeia-n gând
Şi măgăruşul îndemnând,
Din nou spre munte se grăbi.
Niciun moment nu se opri.

Îi se părea că vremea trece
Încet, o oră e cât zece!
Proorocul, chiar din depărtare
Văzu că e grăbită tare.

Şi îl trimise-n fuga mare
Pe slujitor, să vadă ce-are,
De ce vine în aşa grabă?
Are necaz, are vreo treabă

Urgentă, de zoreşte-aşa?
Ea nici măcar nu se uita
La el, ci iarăşi se grăbi.
Din alergare se opri

Doar când ajunse la prooroc.
Şi nu putu vorbi deloc,
Doar îi căzu jos la picioare
În disperarea ei cea mare
.

Şi zise: "Ţi-am spus că mă tem
Numele Domnului să-l chem!
Căci iată, fiul mi-a murit.
De-aia, să-l cer, n-am îndrăznit!"

Proorocul s-a cutremurat
Şi Domnului s-a închinat.
El l-a trimis pe slijitor
Să-i dea degrabă ajutor.

Ghehazi o luă-nainte
În gând, rugându-se fierbinte
Pentru copil şi mama sa,
Ca Dumnezeu să i-l redea.

Femeia-însă, n-a vrut deloc
Să plece fără prooroc
Şi-a zis: "Mi-e martor Dumnezeu
Că orişicât mi-ar fi de greu,

Nu plec, de nu vii tu cu mine!
Că ştiu că Domnul e cu tine
Şi numai dacă Domnul vrea,
Vei mai putea face ceva!"

Şi Elisei a înţeles.
Alăturea de ea a mers
Pân-au ajuns acas' la ea.
Ghehazi, încă se ruga,

Însă nimic nu reuşise.
Copilul tot nu se trezise.
Femeia a avut dreptate;
Nu prin oricare om se poate

Miracole să facă Domnul,
Că suflet păcătos e omul.
Doar cel ales şi curăţit
De Domnul, este folosit.

Şi Elisei a fost aşa,
Iar Dumnezeu îl ajuta.
Văzând copilul mort pe pat,
Singur proorocul a intrat

Şi s-a rugat necontenit.
Apoi trupşorul a-ncălzit
Şi iarăşi s-a rugat fierbinte
Iar Domnul a luat aminte

La ruga marelui prooroc;
Copilul a-nviat pe loc!
A strănutat de şapte ori,
Apoi clipi din ochişori

Şi se trezi la viaţă iar.
O, Doamne, ce belşug de har
Ai revărsat peste o mamă
Străpunsă de dureri şi teamă!

Nimeni nu poate să redea
Ce fericire-a avut ea.
Nici nu-nţelegem ce credinţă
Avea, dac-a fost cu putinţă

Să-i facă Domnu-aşa un dar
Şi să-şi reverse-atâta har!
Şi ce nădejdi nestrămutate
Avu, crezând că Domnul poate

Să treacă peste legi şi fire
Ca să-i aducă izbăvire!
El şi pe noi ne poate scoate
Din întuneric şi din moarte.

Femeia fiul şi-a luat
Şi Domnului i s-a-nchinat,
Nu a uitat slavă să-i dea.
Apoi, în toată viaţa sa,

Ea a putut mereu să fie
O glorioasă mărturie.
Despre tot ce i s-a-ntâmplat
A spus şi unui împărat.

În Dumnezeu s-a încrezut
Iar El, în orice amănunt
Al vieţii, grijă i-a purtat
Şi ea l-a binecuvântat.

Când Dumnezeu îţi face bine,
Să nu ţii numai pentru tine
Ci mergi şi altora să spui
De harul şi-ndurarea Lui!


Femeia-aceasta din Sunem
Ne-nvaţă ca să nu credem
Nicicum , în amăgiri deşarte,
Care nu pot scăpa de moarte.

Să n-aşteptăm din altă parte,
Ceea ce numai Domnul poate.
De boli, necazuri, orice-ar fi,
Doar Dumnezeu ne-o slobozi!

Numa-n Hristos şi jertfa Sa
Putem şi noi a ne salva.
Doar El le-a biruit pe toate
Călcând victorios pe moarte!

Ca Martei şi nouă ne-a spus
Mântuitorul sfânt, Isus:
"EU SUNT VIAŢA ŞI-NVIEREA!
Moartea nu va avea puterea

Ca să ne ţină robi în ea,
Fiindcă Hristos ne va-nvia
Şi unde-i El, vom fi şi noi
În ziua-aceea de apoi!