Petrec, petrec stoluri de păsări
Şi ele iar pleacă subit
Ca mărţişoare cum, mirese
Au frunze sângerii la gât.

Mă părăsesc ca-n zvon de goarnă
Şi tot se duc, se duc, se duc
Cum tihna veştedă de toamnă
Bate-n uscate foi de nuc.

Ar trebui să-mi simt pustiul
De-atâtea părăsiri, plecări,
Că-mi rup din mine azuriul
Şi-l duc pe-aripe-n depărtări.

Dar nu sunt toamnă solitară
Încărunţită în senin –
Spre viaţa mea de primăvară
Păsări îmi vin şi vin, şi vin.

Nu vreau să ştiu „de ce” şi „pentru”,
Nu calculez, nu mă socot:
La două zboruri sunt un centru
Şi doar să cuvântez mai pot.

În dreapta-mi trage o aripă,
Izbeşte-n stânga alta dur
Lovind în secole de clipă,
Împrăştiindu-le în jur.

Soseşte zborul cum şi pleacă,
Sunt început ori sunt sfârşit?
Privirea-mi sinceră se-neacă
În oceanul infinit.

Că-s dor tomnatec de plecare,
Că sunt un cânt de-mbobociri -
Se-nalţă-n mine zburătoare
Şi vin cu-aripile iubiri.

Sunt o plecare de sosire,
Un început fără final
Şi nu ştiu ce mărturisire
Îşi are rolul principal.

Tot mi se dă fără de margini,
Tot dau fără să cer un cost;
Tremură tinere imagini
Nemaigăsind aici un rost.

Căci nu am când să caut stime
Tot arătându-mă superb...
Coboară-n mine inimi, inimi
Cu ochi copilăreşti de cerb.

Nu vreau valori de simţăminte
Cum pot să dau nu pot să cer...
Iubind, pleacă şi vin cuvinte,
Iar eu în mijlocul lor sper.