S-a zis Destul

Pe un sonor de muribunde,
Eterne legi te înconjoară,
Aruncă înspre tine umbre
Si nu mai vreau ca să dispară.

Dar tu de n-ai mişca o mană
Nu s-ar vedea fiinţa ta.
Ca te confunzi cu universul
In care-ai stat deasemenea.

Ce a fost ieri parcă aievea,
Nici între stele nu rămane.
Aievea fost-a amintirea,
Ce destrămată stă-n ruine,

În nemişcarea foarte stransă
De matca rîului primar,
Un rîu primar ce se întinde
Cu viaţa prinsă-n timp hoinar.

Apoi, ceva se instalase,
Si în sfîrşit incet misca.
Din sfera care lîncezise
Doi Ochi făcu să pară aşa
Destul.

Cu tot ce atarna lucrarea,
Care ni se contura,
Nici o lege omenească
Nu s-a rostit pană atunci
Din partea Sa.

Timp avuse pana ieri
Sa găsească-acel cuvant,
Dar sta ascuns ca să pandeasca
Fiinta ce sta sa se nasca.
Destul.


Partea III

Un Ochi imens, căuta cărarea pe harta gandurilor fixa
Şi priveghea în timp lucrarea, cu tot ce a mai fost cuprinsa.
Un gol părea atunci pamantul- de cer legat prin har divin,
Cand se ivise din neant şi se rotea fără sprijin.

Întreaga forţă răzvrătită se-ntoarse-n dos să planuiasca,
Ea stia ca vine-n grabă o zi de fapta nebunească.
Să termine ce se gandise şi sa aducă întuneric,
Se puse iute în mişcare să aduca un rău himeric.

Trase toată pregatirea spre alte sfere-acolo scrise,
Încantat că omul iată, ascultă ce i se zise….
Cine ştia ce fapte sumbre se răscolesc privind spre ea?
Doar diavolul ce stă în umbre şi-mpiedica lucrarea Sa.

Amanată va fi ziua spre-o alta poarta sus in cer,
Ce va aduce pe Mesia să rupă sulul cel etern.
O altă zi şi ea fusese dorită şi de muritori,
Ce au găsit calea cea stramtă şi vor să fie-mplinitori.

DESTUL—ies la iveală pietre, hotarele se prăbuşesc,
În amintirea acelor vetre, altare care se zaresc.
Şi puşi să facă randuială vin soli din cerul înorat,
Ei dau la alţi socoteală de lucrul bine terminat.

Zoresc să facă izbăvirea celor ce n-au pămant ca mamă,
Şi sunt născuţi din Adevărul rostit odată fara teama.
Căldura o primesc în schimburi şi cresc din tot ce ei avură,
Primiţi vor fi atunci de Fiul în porţile care le vrură.-DESTUL.

Călit cuvant prin suferinţe, spus între lacrime pe branci.
Destul --cu Domnul e putere chiar si în apele adanci.
Zi de zi sa mergi spre Isus, te roagă mult pe-acest pămant,
Si vorbeste de sfinţirea şi de răpirea în curand.

Priviţi –DESTUL arata lumea şi face două părţi aparte,
Şi sunt atît de felurite ca stelele ce sunt departe.
Iar Cel care ne dă lumina, aduce calea in Scriptura
De mii de ani rămane tare în legile din prima tura.

Această parte e admisă, după ce ai zis odata,
Ai zis -destul am fost pribeaga şi viaţa trece astazi toata.
În schimbarea ce-ai dorit-o, eterne vieti vei intalni
Şi parcă, parcă, niciodată n-ai vrut mai fericit a fi.

Destul, spune cand te duce pasul, înspre păcat şi al lui hotar,
Cand ispitirea te conduce pe drumuri aspre si-i amar.
Căci de n-ai frîu să zici destul- nu vei scapa atunci de loc
Din sentinta ce va fi- destul- in iad, vei arde-n foc.

Amin