Atalia cea idolatră

2 Împăraţi,11

Ioram a fost un împărat
În Iuda. Însă a umblat
Pe cale rea şi idolatră
Căci de soţie-a luat o fată

De a unui împărat rău
Ce n-asculta de Dumnezeu.
Şi-o fată cu astfel de tată,
În necredinţă educată,

Ce sfaturi ar putea să dea?
O, nu doresc la nimenea
Să aibă o aşa soţie,
Chiar de-i stăpân pe-o-mpărăţie!

Atalia se numea ea
Şi doar spre rău îl îndemna
Fiindcă trăia-n idolatrie,
În necredinţă şi mândrie.

Ea soţul şi-a influienţat
Numai spre rău. L-a învăţat
Chiar şi pe fraţi să şi-i omoare
Pentru propria-i înălţare,

Ca tronul să ramână-al lui.
Însă pedeapsa Domnului,
O boală grea, de măruntaie,
Veni şi firul vieţii-i taie.

Un singur fiu, în urma sa
Rămase. El, Ahazia,
Ajunse împărat în ţară.
Dar nu a fost deloc uşoară

Viaţa din ţară,-n vremea lui
Pentru că voia Domnului
Nici el n-a vrut s-o împlinească.
A început să-l sfătuiască

Atalia, numai spre rău,
La fel ca şi pe tatăl său.
Sfaturile-i nelegiuite
Au fost urmate şi-mplinite

Însă le-a împlinit în van,
C-a-mpărăţit numai un an!
A fost ucis într-o răscoală
Din Israel. Şi viaţa-i goală

De fapte bune, a-ncetat.
Acelaşi lucru s-a-ntâmplat
Şi cu familia sa toată;
Atalia, cea idolatră

Aflând că fiul i-a murit,
Împărăteasă s-a numit.
A omorât pe toţi urmaşii
Fiului ei, toţi copilaşii

Ce-ar fi putut urma la tron.
"Să nu rămână niciun om
Din viţa cea împărătească"
A fost porunca diavolească

Ce a dat-o Atalia,
Ca să domnească numai ea.
Porunca a fost ascultată,
Dar împăratu-avea o fată,

Pe înţeleapta Ioşabeat.
Şi iată ce s-a întâmplat:
Când i-au fost omorâţi toţi fraţii,
Pe-ascuns, ca să nu afle alţii,

Ea l-a luat pe cel mai mic,
Ioas, care era bibic
Şi l-a ascuns cu doica lui
În templu, casa Domnului,

Căci preot era soţul ei.
Şi-aşa, ura Ataliei,
Nu a putut să-l mai ajungă.
Şi după vreme nu prea lungă,

Când avu şapte ani Ioas
(Că tot în templu a rămas
Şi-a fost crescut frumos, cu teamă
De Dumnezeu. I-a fost şi mamă

Şi tată, preotul cel bun
Şi l-a călăuzit pe-un drum
Curat, în Dumnezeu să creadă,
Ce-i bun şi-adevărat să vadă).

Deci, şapte ani când a-mplinit
Ioas, preotul s-a gândit
Pe fiul de-împărat să-l scoată,
De el să afle ţara toată.

A strâns poporu-n jurul lui
Şi au promis toţi Domnului
Că-i vor sluji cu scumpătate
În adevăr şi în dreptate.

I-au pus cununa de-împărat
Şi-apoi pe tron chiar l-au urcat.
Cu toţi, de-a lungul şi de-a latul
Strigau: "Trăiască împăratul!"

Aplaudau toţi bucuroşi
Că din robie vor fi scoşi.
Se veselea întreg poporul
Că îi va fi bun viitorul,

Că în sfârşit, toţi vor scăpa
De groaznica Atalia
Care atâta rău făcuse.
Auzind zarvă, ea ajunse

La templu. Şi ce s-a-ntâmplat?
Văzând pe micul împărat
Încoronat, strigă: "Vânzare!"
În disperarea ei cea mare

Şi hainele şi-a sfâşiat.
Dar nimeni n-a mai ascultat
De ea, ci s-au retras de-o parte,
Au făcut loc, s-o poată scoate

Afar' din casa Domnului.
Şi din faţa-împăratului.
A fost afară omorâtă
Împărăteasa cea urâtă

De-ntreg poporul asuprit.
Apoi, Ioas a devenit
Un împărat bun, credincios
Şi înţelept, cu trai frumos,

Atâta timp cât a trăit
Preotul care l-a-ngrijit.
A fost în ţară multă pace
Şi împăratu-a putut face

Lucrări mari pentru Dumnezeu.
A reparat şi templul Său.
Cei patruzeci ani de domnie
Au adus multă bucurie

Poporului lui Dumnezeu
Care-a-ncetat să facă rău,
A-ndepărtat şi Astarteea
Şi pe Baal, fiindcă femeia

Aceea rea, Atalia,
Îi adusese-n ţara sa.
Dar după ce sfătuitorul,
Preotul bun muri, poporul

Şi împăratul, n-au slujit
Lui Dumnezeu, cum au rostit
În ziua de încoronare.
S-au luat după alte popoare

Căzând iar în idolatrii.
Chiar şi ai lui Ioas copii
N-au mai avut credinţă mare
În Dumnezeu cel sfânt şi tare.

Vedeţi cât rău a făptuit
Femeia de care-am vorbit?
Atalia, nelegiuită
Care lăsat-a pustiită

Casa sfântă-a lui Dumnezeu.
Ea i-a condus pe toţi spre rău,
Le-a dat sfaturi nelegiuite,
Doar lucruri rele şi urâte

I-a învăţat. Pe-al ei bărbat,
Dar şi pe fiu l-a îndemnat
La ură, crime, asuprire
Şi a adus nenorocire

Peste întreg poporul ei.
Oh, Doamne... Şi câte femei
Au fost mereu în astă lume
Ce n-au ştiut să fie bune,

Ci s-au asemănat cu ea
Ducând la fel, o viaţă rea
Cu intrigi, cu minciuni, cu ură,
Dând blestemată-învăţătură

Şi făcând mult rău tuturor:
Soţilor şi copiilor
Şi pentru cei de lângă ele
Au avut numai vorbe rele.

Sfârşitul acestor femei
Este ca al Ataliei.
Chiar dacă nu sunt omorâte
Vor fi respinse şi urâte

Pentru că Domnul Dumnezeu
Ne spune în cuvântul Său:
"Cum ai făcut, ţi se va face!"
De-aceea, Doamne, dă-ne pace

Şi-înţelepciune pe pământ
S-avem un trai frumos şi sfânt.
În noi să pui doar gânduri bune
Celor din jur să putem spune

Cuvinte bune, ce zidesc
Şi sfaturi care liniştesc.
Din noi, fă, Doamne, uceniţe
Ca sfintele mironosiţe

Ce te urmau pe-acest pământ.
Dă-ne ce preţuieşti Tu mult:
Dă-ne-un duh blând şi liniştit,
Fă să iubim cum ne-ai iubit.

Dă-ne imboldul preţios
De a trăi precum Hristos
Căci am văzut toţi în Scriptură
Ce mult face o-nvăţătură,

Şi ce-nseamnă a educa
Copiii şi a-i îndruma
Ca să trăiască-n ascultare
De Domnul, cu credinţă tare.

O vorbă bună dacă spui,
De ajutor e orişicui.
Ajută-ne, ca sfaturi bune
Să dăm oricui, în astă lume:

Copiilor, nepoţilor,
Vecinilor şi soţilor.
În urma noastră să rămână
Un gând şi-o mărturie bună.

Aceasta rugă azi am vrea
S-aducem înaintea Ta.
Ascultă-ne, ne luminează,
Doamne, ne binecuvântează.