Femeia prinsă-n preacurvie

Ioan 8:1-11


Isus veni-ntr-o dimineaţă
Din munte, unde se ruga,
La templu, unde se învaţă
De Dumnezeu şi legea Sa.

Mulţimea a venit degrabă
În jurul Lui şi asculta
Cum tainele El le dezleagă
Şi cum pe mulţi îi vindeca

De boli şi alte neputinţe
Căci mulţi erau împovăraţi.
El tuturor le da speranţe,
Îi întărea pe-ndureraţi.

Doar fariseii, cărturarii
Priveau cu ură la Iisus
Şi ai poporului mai marii
Către pieire l-ar fi dus.

De-aceea, nu la-nvăţătură
Erau atenţi, când ascultau
Ci ei îl urmăreau cu ură
Şi totdeauna căutau

Să îi găsească vreo pricină,
Vreo vorbă, contra legii lor,
Ca astfel să-I aducă vină
Şi să îl judece-n Sobor.

De data asta ei găsiră
Un nou motiv de-a-l ispiti;
Gălăgioşi, se repeziră,
Iar unul dintre ei rosti:

“Învăţătorule, priveşte
Această creatură rea!
E din aceea ce curveşte!
Am prins-o chiar făcând aşa!”

Zicând acestea, îmbrânceşte
Pe o femeie ce plângea.
Din când în când, o şi loveşte
Iar cineva o blestema.

Alţii strigau cu mare ură:
“La moarte! Terminaţi cu ea!
Să ia şi altii-nvăţătură!
Cu pietre aruncaţi în ea!

Aşa ne spune Moise-n lege
Să facem acestor femei.
Aceasta e fărădelege!
Rabuni, spune, şi tu vrei

Pe loc s-o omorâm cu pietre
Cum spune legea? De ce taci?
Respecţi tu ale ei precepte
Sau altă lege vrei să faci?

Că tu iubeşti doar păcătoşii,
Iar vameşii la tine vin!”
Strigau mai tare furioşii
Şi clocoteau plini de venin.

Domnul Isus nu le răspunse
Nimic, la-al vorbelor tumult.
Plecându-se, mâna-şi întinse
Şi-a scris ceva-ncet, pe pământ.

Dar ei nu l-au lăsat în pace
Mai tare se înfierbântau.
“Nu ne răspunzi? De ce? Nu-ţi place?”
Mai plini de ură huiduiau.

De-odată se făcu tăcere.
Domnul Isus s-a ridicat.
În gasu-I, se simţea durere.
Zise: “Cel ce-i fără păcat

S-apuce primul piatra-n mână
Şi primul să lovească-n ea!”
Legea, e drept, fusese bună,
Dar drept e cel ce-o aplica?

Legea-ndrepta către sfinţire
Dar cei care-ascultau de ea
Trăiau întru neprihănire
Sau doar se foloseau de ea?

Domnul Isus iar se plecase,
Cu degetu-I neprihănit
Urme de dragoste să lase
Pe-acest pământ nelegiuit.

Dar toţi cei ce cu ură mare
Voiau cu pietre-a arunca
Simţeau în cuget o mustrare,
Căci Duhul Sfânt adânc lucra.

Şi rând pe rând, ieşiră-afară,
Căci fiecare-nţelegea
Că ar fi trebuit să moară
Nu doar femeia ce-aştepta

Noianul pietrelor să zboare,
Să-i curme viaţa de păcat,
Ci drept ar fi ca fiecare
Să moară, fiindcă a călcat

Din lege, una sau mai multe
Porunci, aşa că au plecat
De la bătrânii cei din frunte
Până la ultimul băiat.

Şi din mulţimea-nfuriată
Niciunul n-a rămas măcar;
Numai femeia-nspăimântată
Şi-Invăţătorul plin de har.

Iisus îşi ridică privirea…
Scrisul rămase necitit.
Nici azi nu ştie omenirea
Ce taine-ar fi descoperit

De-ar fi citit pe-a Terrei vatră
Ce scris-a creatorul sfânt.
Dar cu mândria-i arogantă
Scormone şi azi în pământ.

Şi-ndreaptă ochii către astre
Dorind să aibă vre-un răspuns
Se-afundă-n mările albastre
Dar totul îi ramâne-ascuns

Căci taina mântuirii sale
Scrisă pe-acest pământ cândva,
Se află doar pe-a jertfei cale,
O ştiu doar cei ce merg pe ea.

Isus, văzând că nimeni, iată
Lângă femeie n-a rămas,
Nici n-o lovise cu vreo piatră,
O întrebă cu blându-I glas:

“Nimeni nu te-osândi, femeie?
Plecat-au toţi ai tăi pârâşi?”
Ea nu-ndrăzni măcar să-şi ieie
Privirea ochilor ei plânşi

De jos, doar zise: “Nimeni, Doamne!”
Şi plânsul iar o copleşi.
Deci, n-o vor omorî, pesemne…
“Nici Eu nu te voi osândi,”

Continuă Învăţătorul.
“Iată că azi nu vei muri”
Îi zise iar Mântuitorul.
“Dar vezi, nu mai păcătui!”

O, cum să mai păcătuiască
Privirea Lui cine-a simţit
Că-l mustră, fără să-i vorbească?
El, singurul îndreptăţit

Piatra să ia şi să lovească.
El, singurul fără păcat!
Dar El a vrut s-o mântuiască
Şi-o viaţă nouă-n dar i-a dat!

Femeia prinsă-n preacurvie
A fost iertată prin Isus
Însă la fel poate să fie
Cu toţi ce cred în haru-I spus.

La fel prin Duhul îţi vorbeşte
Şi ţie, suflet păcătos!
La moarte nu te osândeşte
Că-n locul tău, muri Hristos!

Păcatele îţi sunt iertate,
De-acum încolo, liber eşti!
Dar să trăieşti întru dreptate
Şi să nu mai păcătuieşti!

O lume-ntreagă-nfuriată
La moarte de te-ar osândi
Să nu te temi, căci Domnul iată,
Iertare vrea a-ţi dărui!