Floarea de cactus

Un cactus trist şi abătut
De-atîta-amărăciune,
Stătea-n ghiveci pe gînduri dus,
Iar bulbul lui pe pozne pus,
Îl înţepa şi-n jos, şi-n sus,
Rîzînd din rădăcină.

“De ce-s atîta de ţepos? ”
Se întreba-n neştire,
“De ce-s aşa de noduros,
Nesuferit şi urîcios,
Parfumul meu – deloc frumos
Pe nimeni nu îmbie?”

“Greşeală eşti, nu eşti senin”
Se auzi deodată,
“Eşti o etapă spre sublim,
Dar ţepii tăi te mai reţin,
În cerc de flori nu te primim,
Respins eşti dintrodată.”

Şi-n tihna geamului curat
Se aşternu tăcerea,
Şi orhideea ce-a visat,
Că-i fiica unui împărat,
Tăcu cu sufletu-mpăcat
Sorbind din cupă-şi mierea.

Iar ţepii lui deloc smeriţi
S-au revoltat cu toţii:
“Ceee? Cine-a spus suntem urîţi
Noi suntem cei mai fericiţi
De farmec nu suntem lipsiţi
În crudul drum al sorţii.”

Cînd noaptea lină se-aşternu
Peste pervazul palid,
Din lacrimi line se ţesu,
Un bulb de floare care fu
Un crin ce mult nu mai putu,
Ascuns fi-n solul moale.

În toi de dimineaţă-n zori
L-a soarelui chemare,
Ca o orhestră de viori,
Ca un noian de cîntători,
Petale dalbe-a noii flori
Se desfăcură-n zare.

Nu dispera chiar dacă eşti
Umil la-nfăţişare,
Nicicînd să nu te amăgeşti
Şi deznădejdea s-o primeşti,
La uşă stînd ca să ghiceşti:
“La pragul meu cine-o fi oare?”

Eşti fiu de mare Împărat,
E Creator, e Tată,
De El tu dac-ai ascultat,
Ghiveciul tău L-a aplecat,
Din “ţepii” tăi a modelat
O floare preacurată.

Tu, care judeci după ţepi
Ai grijă astăzi frate,
Tu calea Domnului pricepi?
Război cu El tu nu începi?
Şi obiceiurile vechi
De cer nu te-or desparte?

Renunţă azi la calea rea,
Plăceri amăgitoare,
Întoarce-te la Golgota,
Curată inimă să-ţi dea -
Pe bolta cerului o stea,
Pîn – la a Lui chemare.