Născut...

Născut nesătul
de tot și nimic,
biet somnambul
în zori răcoroși mă ridic
și preambul
unui vis mă dedic...
Pe a lumii ogur,
cu degetul mic
desenez un contur
imens de nimic...

M-am trezit
căutându-mi rostul în pripă,
expandat în zenit,
cu răni în aripă...
Un timp nevenit
zăream, pentru-o clipă...
E greu de vorbit
ce fiori se înfiripă
într-un suflet amar, ostenit
și-aninat de-o humă ce țipă...

Bătut-am cărări
ce duc spre niciunde,
Mulțimi de ocări
întâlneam pe oriunde
și torenți de încercări
ce-n viață-or pătrunde
drept dezmierdări...
În suflet profunde
temeri, în „căutări
izbăvitoare” se-aprind muribunde.

Smuls din robie,
spre Canaan îndreptat,
noaptea-n Pustie
cu Stâlpul de foc luminat...
Când soarele-ardea cu furie
eram sub Norul minunat,
o Stâncă venea după mine
și din apa Ei m-am adăpat...
Dar, plin de nebunie
m-am răzvrătit neîncetat!

Totuși El nu m-a lăsat
somnambul rătăcit prin morminte,
înfrigurat și uitat,
cu inima sleită și aripi zdrobite...
El m-a iubit! Și cu drag m-a săpat
în palmele Sale Sfinte...
M-am expandat
doar pe căi ilicite,
dar Isus m-a iubit, m-a așezat
pe culmi glorioase și fericite.

Din nou m-a născut,
nesătul de iubire...
Neprihănit m-a făcut
în gând și-n simțire
căci vasu-mi de lut
L-a umplut cu sfințire.
Într-un nou început
mă dedic în slujire
Celui fără de început,
transpus în El, în nemurire!

Stau treaz și veghez
la menirea mea slăvită:
Prin zenit mă expandez,
ființă de Domnul iubită
dar, nu mă îndepărtez
de buna și sfânta mea Stâncă!
În suflet, veșnic păstrez
bucurie nespusă și pace adâncă
Și nu mai visez
ci trăiesc cu inima-n Patria Sfântă!

29/02/2012*Ioan Hapca
(Zaragoza)