"Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta în Dumnezeu si
aveti credinta în Mine. In casa Tatalui Meu sunt multe locasuri.
Daca n-ar fi asa, v-as fi spus. Eu Ma duc sa va pregatesc un loc.
Si dupa ce Ma voi duce si va voi pregati un loc, Ma voi întoarce
si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi"

Domnul, Si-a iubit ucenicii pe care i-a ales,
Dovedindu-le prin toate jertfire, interes,
Dar fiindc-avea sa treaca si din moarte sa-nvieze,
El dorea sa-i întareasca si-n credinta sa-i... testeze.
Si erau atat de tristi: cum putea ca El sa moara,
Iar apoi sa vina-n viata pentru ei a doua oara?
(Nu aveau înca Lumina ce urma a fi de sus,
Ce putea dupa ’Naltare s-o ofere doar, Isus!
Le era asa de greu despartiti prin moartea Lui,
Si cadeau în disperare ca ramân "a-i nimanui")
Cum puteau ei sa admita chiar asa o despartire?
Om ca El asa de mare si în fapte si-n iubire!
El Acela care-a dat sanatate si vedere,
Poate-acum sa moara-n cuie fara-o mica mângâiere?
El, Acela, care-a uns, ochii orbului cu tina,
Dupa care a zis sa-i spele pentru-a capata lumina?
Ar putea sa moara-n cuie pe o cruce-nsângerata,
Omitand ca-I, Descendentul, unui Demiurg si Tata?
Ar putea El sa accepte ca sa moara ca un miel,
Si sa ia pacatul lumii ca si cum de vina-I El? ...


"Te fereasca Dumnezeu! Cum accepti ca Tu sa mori
Si sa treci prin suferinta prin ai crucii grei fiori?
Cum sa rabzi, Stapânul lumii, si sa ierti niste misei,
Când iertarea de pacate nu-i nimica pentru ei?
Doamne! Chiar nu vezi ca lumea este rea si e cazuta
Si n-ar vrea ca-n jertfa Ta sa se lase curatita?
Cum se poate asa Isuse? Noi credeam de-atâtia ani,
C-ai venit sa scoti poporul de sub cizma de romani!
Noi am vrea sa fii al nostru Imparat sau Domnitor,
Nu sa mori distrus pe cruce, Tu, de râsul tuturor!"
(Ii sopteau cohorte multe puse-n grupe – legiuni,
Pentru-a-L face sa renunte, El la jertfa-ntregii lumi).

*


Ucenicii foarte tristi asteptau o mângâiere,
Insa nu puteau sa creada, ca le-ar da-o la-nviere.
"Dragii Mei, nu mai fiti necajiti si suparati,
Ci lasati-va de Tatal mangaiati si-mbarbatati!
De priviti mereu spre El nu veti da nicicând-napoi,
Fiindc-aveti cununi în ceruri pregatite pentru voi.
Locuinte printre stele ce-s feeric aurite
Si din pietre pretioase, pentru voi au fost gatite.
Intristarea nu mai puna stapânire-acum pe voi,
Când primiti cununi de lauri, toti în ziua de Apoi!
Locuinti din diamante, omului nu-i dat sa vada,
Ochilor sa le priveasca sa le fie promenada.
Cu Mine foame si durere pe vecie n-or sa fie,
Daca stati mereu cu Mine sa va dau din Apa Vie".

*

"Acum, la despartire, mai sunteti suparati,
Ca va las si plec la Tatal parasiti, nemângâiati?
Dar toate acestea pentru voi nu le-as fi pregatit,
De nu veneam sa mor pe o cruce rastignit".
Caci pe strazile Cetatii cu aur asa frumos pavate,
Vor merge doar acei ce-si regreta viata de pacate.
Au dus crucea suferintei, înfruntând al zilei greu,
Si-au vestit Imparatia urmarind al ei traseu
Au tinut pe Calea-ngusta, care duce spre Liman,
Urmarind, marcajul drept, catre Noul Canaan.
N-au facut mici compromisuri între ei si amoniti,
Ci, au stat mereu departe de-alexandrii prefacuti.
Când acestia încercau sa-i atraga-n jocul lor,
Le spuneau cu fermitate ca-si urmeaz-al lor Pastor!
Cand, viclenii filisteni, le-ntindeau un trai frumos,
Raspundeau ca nu-s de bine fara chipul lui Cristos
Când sarmanii dimprejur nu aveau un capatâi,
Se grabeau sa le arate ca-s la dragostea dintâi…

Dovedeau in jurul lor ca sunt demni si buni crestini,
Creionand portretul, celor, care-n lume sunt straini.
Orisicand si pretutindeni se purtau onest, frumos,
Dupa bunul lor model imitandu-L pe Cristos,
Stiind, de strazile Cetatii, cu aur impodobite Sus,
Au luptat s-ajung-acolo, sa stea-n fata lui, ISUS.