Când cerul Doamne ai golit!

Când cerul Doamne ai golit
Şi-n omenesc Te-ai întrupat,
Tu lumilor, Le-ai reamintit
Că şi-omul, poate fi salvat,
Din strămoşescul său păcat
Prin planul de-a fi mântuit!

Ai demonstrat că nu puteai
S-accepţi în ceruri fericirea,
Când pământul ce-l priveai
Stătea în triumf nelegiuirea
Şi-l guverna-n teroare firea
Prin gravul păcat, ce-l urai.

Când cerul Doamne, ai lăsat
Şi într-un staul Te-ai născut,
Când într-o iesle-ai fost culcat
Dintr-un locaş necunoscut,
De-ai vremii oameni, neştiut
Mai marii lumii, s-au speriat!

N-au priceput că Împărăţia
Din vremuri vechi profeţită,
Având ca Împărat pe Mesia
Prin Duhul Sfânt mărturisită,
De Tatăl Ceresc susţinută
Prin umilinţă-Şi cerea gloria.

Când cerul Doamne s-a golit
De cea mai vastă strălucire,
De cel mai scump dar oferit
Pentru a aduce-o mântuire,
Tristeţe multă prin mâhnire
Pe de-a-ntreg l-a copleşit!

Şi-a rămas totuşi n'aşteptare
Ca din sferele nalte, cereşti,
S-asiste la lupta cea mare,
Când prin agenţii omeneşti
Cel rău ca să nu biruieşti,
El şi-a depus ultima sforţare!

Flavius Laurian Duverna
08 martie 2012