Un vas de alabastru, cu mir de nard curat,
Îţi fu, Marie, darul şi partea ce Mi-ai dat.

Ai Mei, învăţăceii, nu te priviră bine,
Când tu, cu buze arse, te-apropiaşi de Mine!

Nu-ntelegeau că trupu-Mi, să fie îngropat,
Cu dor de revedere se vru îmbălsămat.

Ioan, Petru, nu văzură tot ce stătea să vie,
Ci numai tu, femeie..., tu singură, Marie!

... Câţi ani de lipsuri grele şi luni de chin sihastru
Ai adunat cu trudă, în vasul de-alabastru?!...

Ca mirul din lăuntru, ca vasul cel de preţ
Ţi-a fost de-atunci viaţa, cu traiul ei măreţ.

O, câta prosperare, şi cât ar creşte via,
Dac-am jertfi cu toţii cât a jertfit Maria!

Să se reverse mirul, mireasma cea de nard;
Ea tot sacrificase, chiar vasul fuse spart.

Dar noi..., să ni se-audă si nouă glasul sus,
noi cât jertfim în viaţă ofrandă lui Iisus?

Amin