Prin noaptea durerii, în suflet răzbate
Dangătul pustiului clopot de moarte;
Un vis misteriu, și-nglobat în amar
Petrece un suflet iubit, de-al lumii hotar.

Flori sclipesc pe-a cerului boltă senină
Și pare-o câmpie scăldată-n lumină...
Pe raze sidefii de lună, curg încântate
Dureri strivitoare și neașteptate...

O umbră fină de-argint curat, lustruit
Cu aripioare subțiri, spre cer a pornit,
Căci poate zbura de-acum printre stele
Culegând ninsoarea sclipirilor din ele.

E-o noapte a durerii; un suflet se duce,
Cu blajinile-i brațe-ncleștate în cruce
Pe pieptul marmoreu și fără suflare,
Cu farmecu-ntreg risipit spre uitare...

Un suflet candid, prin spații petrece
Lăsând aici, doar huma sleită și rece.
Amintiri sfâșiitoare în inimi se strâng
Și-orice speranțe pe veci ni se frâng...

Un cântec greu de jale nespusă, răsună,
Când spre ea-ți-ndrepți privirea din urmă
Și vai, cum se rupe totul în tine atunci...
E clipa ce nicicând n-ai fi vrut s-o apuci!

Pe chipu-i un surâs ce parcă-i încă viu
Te face să te-ngropi și tu, acolo-n sicriu!
Cu sufletul răsfrânt într-o durere-amară
De ce, întrebi, de ce a trebuit să moară?!

Te-ndrepți cu ființa ta zdrobită, către Cer
Acolo, da! Sunt numai lucruri ce nu pier!
Însă aici, e-o mult prea grea încercare
Să te desparți așa, de-un înger ce moare!

Durere cruntă-n suflet, e tot ce-ți rămâne
Până-n ziua în care și tu, la fel vei apune...
În suflet urla-vor mereu cumplite furtune
Și zilele toate, rele vor fi, chiar dacă-s bune!

Zaragoza o6/04/2012
de Ioan Hapca (Ionică)