Se bat cuvintele, se luptă gândurile,
Sentimente confuze, mă fac să visez,
Mă disipez, un fum dus de vânt,
O frunză ce cade, tremurând la pământ,
Mă pierd în splendoare, mă pierd în azur,
Tot cerul conjur, mănunchiuri de stele,
Sidefează cărările mele şi eu,
Tot mai tăcut, îmi revăd existenţa,
Sunt un înger din ceruri căzut,

Degeaba mai plâng, degeaba implor,
Cu cât mă înalţ, cu-atât mă cobor,
Văd mâini sângerânde, de cuie străpunse,
Din adâncuri răzbat multe ofuri ascunse,
Mă văd lângă cruce, ţinând un pocal,
Aşteptând provocarea, aşteptând un semnal,

Un vuiet lugubru, mă face să strig,
Se cutremură cerul, mi-e teamă, mi-e frig,
O ploaie de lacrimi udă pământul,
Încep să-nţeleg taina vieţii, Cuvântul,
Sabia-mi cade, se rupe, se sparge pocalul,
Răsună şi valea, răsună şi dealul,
Oţet şi fiere, revărsare de chin,
O nouă chemare, regret şi suspin,

Nu-ndrăznesc să mă mişc, nu pot să privesc,
Toţi în juru-mi se-agită, în şoaptă vorbesc,
Ce se întâmplă, ce e? Văd o cruce-n fundal,
O lumină celestă, peisaj sideral,
Golgota-n amurg şi Isus răstignit,
Om al durerii, Dumnezeu infinit,
S-a lăsat dus la moarte, ca un miel, blând, supus,
Fapta mea, gândul meu, inconştient L-au răpus,

Se scutură norii în plâns vineţiu,
Condamnat fără vină a fost şi eu ştiu,
Un Templu-n ruină, zidit, refăcut,
Mă proştern, mă închin, Domnul meu e văzut,
Cu moartea pe moarte Isus a călcat,
Ce-a promis s-a-mplinit, este viu, sunt salvat,

Privesc pe drumeaguri ghirlande-aruncate,
Călcate-n picioare, de lume uitate,
Mai ieri un simbol al iubirii- acceptare,
Acum doar o urmă a vieţii ce moare,
Privesc talpa mea, la fel a zdrobit,
Cad la pământ, ruşinat, istovit,

Acum înţeleg cât de mult Dumnezeu,
M-a iubit, dând la moarte pe chiar Fiul Său,
Răstignit pe o cruce, de lance străpuns,
Îl văd şi acum pe Isus, Domnul Uns,
Un solfegiu acut, vibrează ritmat:
„Preamărit, lăudat, Isus Cristos a înviat!”

06/04/12, Barcelona-Lucica Boltasu