Măcar că rana-i vindecată
Semn îţi rămâne-o cicatrice...
O amintire încruntată
Vrea fericirea să mi-o strice.

Ţintindu-mă cu ochii galbeni,
Rângeşte gura sa de spume:
„E bine omul ca să aibe
Trecutul pur cu tot cu nume.

Îţi mai dezgropi încă prin minte
Ce fapte făureai greţoase
Când petreceai nu prea cuminte
Atâtea zile păcătoase.

Îi fi pătruns azi de lumine
Şi îndrăzneţ eşti în privire,
Dar totuşi frică ai de mine
Cum şi o mare neiubire.”

Eu ştiu – am fost iertat de toate,
M-a-mbrăţişat când Pocăinţa...
Dar, uite, câtă răutate
Îmi tulbură şi-acum fiinţa.

Părintele nu va mai cere
Pedeapsa celor săvârşite,
Ci, iată, singur n-am putere
Să-mi iert purtări nesăbuite.

Trecutul poate să-mi mai strige
Dreptatea lui necruţătoare...
Şi cicatricea încă frige,
Chiar dacă rana nu mai doare.