Când Dumnezeu veghea peste popor
Dorind ca să-l conducă spre Canaan,
El și-a ales un vrednic slujitor
Ce a rămas de-a pururi vegheator.
Un slujitor crescut ca egiptean.

El a condus poporul spre o țară.
L-a susținut și l-a ‘ntărit în drumul său.
Dar au greșit din nou, a miia oară,
Căci și-au făcut vițel spre-a lor ocară,
Și L-au uitat – din nou – pe Dumnezeu.

Și-acuma... Domnul e plecat de la popor.
Pe câmp, mai într-o parte, din tabără afară,
Domnul vorbește cu-al Său slujitor,
Ce pentru întreaga națiune cere ajutor.
S-o scape de-a blestemului ocară.

Uimit, într-un ungher, în cortul întâlnirii,
Mediteaz-un tinerel din greu.
Nu-ncape-n cugetul omenirii...
-El , este acum părtaș vorbirii
Dintre un muritor și Dumnezeul său.

”Ce glorie... pentru un muritor!”
Își zice tânărul privind spre cer.
Și dorul lui se-ndreaptă-n viitor,
Când alături de-acest sfânt popor,
Va putea să sfarme porțile de fer.

Și gândul său s-a întrerupt acum.
Căci se mișcă-ncet perdeaua grea...
Totul e cuprins de densul fum...
Tot – ce-a fost important – acum e scrum.
Dumnezeu, către popor, transmite Voia Sa.

Iosua, rămas fără de grai – ascultă...
Căci glasul Celui Preaînalt vorbește.
Și legea care o dă – e grea... e multă...
Și ieratarea – trebuie cerută,
Căci numai Dumnezeu e Cel ce curățește.

A înțeles Iosua atunci... și pentru totdeauna...
Că dacă vrei cu Domnul ca să stai în așteptare,
Nu mai contează cât de mare-ar fi furtuna,
Pe cerul vieții, încă, poate ca să iasă luna
De-n Cortul Întâlnirii încerci să cauți scăpare.
Amin.