Eu n-am știut, o Doamne,
Ce plan aveai cu viitorul meu.
Și-n viață mi-au trecut atâtea toamne,
Cu frunze multe, însă fără poame.
Și-n tot ce am făcut mă oglindeam doar eu.

Am început ca să-mi clădesc viața
Fără de plan și fără arhitect.
Eu am văzut doar suprafața
Fără să stau s-analizez substanța
Și fără să-mi fac grijă de proiect.

Și fiecare toamnă când venea,
Eu zidul îl priveam îngândurat.
Căci tot ce într-un an la viață se zidea
În timpul toamnei – parcă-n adins – se năruia.
N-aveam nimic când ajungeam la măsurat.

Dar într-o primăvară Te-ai oprit.
Un călător fără de frumusețe,
Cu ochii plini de milă m-ai privit
Părându-Ţi rău că totu-i năruit,
Soluții oferit-ai cu blândețe.

Eu n-am știut atunci că arhitectul
Ce-a proiectat pământ întreg cândva,
Stătea în fața mea și-mi oferea proiectul
Îmi da speranță. Îmi schimba prospectul.
Și-apoi din dragostea-I cerească îmi oferea.

Ți-am acceptat atunci oferta glorioasă.
Și totul în viața mea a fost schimbat.
Clădirea mea se-nalț-acum frumoasă.
Viața mea-i din nou aleasă.
Și-ntreg trecutul meu a fost iertat.

A fost o altă toamnă în acest an.
Și-atunci când am ajuns la măsurat,
Eu am văzut că totu-i după plan,
La ziduri n-am adăugat un ban,
Dar am avut un an cu mult mai binecuvântat.

De-L chemi pe El ca arhitect al vieții
Și după planul Lui tu îți conduci cărarea,
Tu vei vedea că sparge sloiul gheții.
Că-ți dă iertarea, sensul frumuseții,
Și-ți toarnă-n viață binecuvântarea.
Amin.