O, Moarte, noi ne-am întâlnit

O, Moarte, noi ne-am întâlnit
demult, la o răscruce-odată,
tu m-aşteptai, eu n-am simţit
decât fiinţa-n foc scăldată!

De-atunci am mers mereu la pas
pe nişte urme-nsângerate,
tu mi-ai fost soţ şi mi-ai rămas
nedespărţit mereu prin toate.

De câte ori mă-mbrăţişai
simţeam o tainică plăcere
că-n toată inima-mi lăsai
o nelumească mângâiere.

Mi-ntunecai orice-amintiri,
mi-nseninai orice-ntristare,
să dau oricâte despărţiri
pe-o strălucită-mbrăţişare.

De-atâta mers nedespărţit
suntem prieteni spre lumină
şi nu-i nimic neliniştit
în ceasul aşteptat să vină.

Deşi pentru-ntâlnirea ta
mă pregătesc de-atâta cale,
merg liniştit, căci numai ea
mă trece Dincolo de vale.

Dar faţa ta de var şi sloi
eu ştiu că n-am s-o văd vreodată,
că-n veci vor străluci-ntre noi
un Miel şi-o Cruce-nsângerată!


Amin