Părinţii-mi vin adesea pe undele de Lună
În noaptea potopită-n lumina de gutuie –
Ei vor a fi o clipă cu mine împreună
Nedumeriţi că fiul, demult, copil mic nu e.

Cu palme mici ating ei argintu-mi de la tâmple
Şi nu pot înțelege triumfu-acestor mreje:
Cum a putut în viaţă aşa să se întâmple
Că omul nu răsare, ci-i îndoit de lege.

Jelindu-mi oboseala în riduri de pe faţă
Îmi netezesc obrazul nepricepând nimică:
Cum poate vremea asta să zgârie o viaţă
Cu-atâta răutate-n năravu-i de pisică?

Mă bucur că n-au ştire cum vremea se petrece
Şi nu ştiu ce e teama că nu va fi lumină,
Cum e să ştii – diluviul de clipe o să-nece
Şi vise, şi-aspiraţii de rând cu biata tină.

De obicei, joc rolul că dorm adânc în noapte
Ca nu cumva să-i sperii cu vorbele de lume,
Prin genele mijite, le-aud voroava-n şoapte
Şi nu aş vrea discuţia bruscată să se curme.

Ascult cu duioşie această convorbire:
Cum ei îmi căinează şi soarta, şi norocul...
Cuvintele adie rozalb ca trandafirii,
În semnul exclamării sfinţeşte busuiocul.

Zâmbesc c-aşa-s serioase căpşoarele bălane,
Privirea lor senină e-atât de grijulie,
Cum aş vedea o taină închisă pentru oameni
Şi simplu povestită de o copilărie.

Dar azi deschisei ochii şi ei tăcură-ndată
De parcă-i surprinsesem în locuri interzise:
„Iată, treceam pe-alături...- au spus cu voce-nceată –
Şi ne gândeam... plecat eşti pe-aripele de vise...”

I-am ridicat în braţe – micuţi cu blonde plete
Şi ei copilăreşte zâmbiră-n încântare:
„Aşa ne bucurăm noi... să ştii... aşa, băiete...
Aşa ne bucurăm noi că eşti atât de mare!”