Se sparge-n mine dor după dor
Și atâtea gânduri se pierd în vânt.
Uitarea s-a ascuns după un nor;
Șterse sunt urmele din trecut.
Câte-o răzleață amintire
Mai face sufletului câte-o trezire;
Acolo, sub dărâmături de rătăcire,
Simt cum gândul se izbește-n zid.
În izul de ruină mucegăită mă închid;
Sunt un nor de ploaie, purtat de vânt în infinit.
Păcatele din mine atacă cum mucegaiul verde,
Iar pașii mei lasă doar urme negre
prin umbrele de chin și de durere.
Suflet chinuit, pierdut printre ruine,
Departe de oaza de Apă Vie,
Departe de Domnul și de mântuire...

Plâng ochii a păreri de rău în noapte.
Lacrima se sparge, căzând pe pământ,
Și un geamăt lung se aude în locul umezit.
Colbul se strânge, se face lut
Regretul timpului pierdut.
Doar gândul strigă din ruină
cerșind o rază de lumină,
de sus să se coboare peste mine.
Îm mine, sufletul se zbate a vină;
Plecată mi-e fruntea până la pământ.
O, Doamne, Te rog, vino și modelează iar,
Păcătosul meu lut, fă-l ca odinioară.
Frământă-l, arde-l de şapte ori în cuptor.
Răcoare lasă-mi din cînd în cînd din nor;
Șlefuiește-l, fă-mă un vas folositor,
Umple-l cu Sfântul Untdelemn din nou,
Să fiu pregătită pentru Ierusalimul Tău.

Geme duhul întristat a neputință,
Mâhnit de nevegherea mea.
Fața mi-a brăzdat-o deznădejdea;
În taină, o rugă încep a înălța
de aducere-aminte de juruința mea,
de-a Te sluji Isuse, toată viața.
Mă face una cu țărâna, mă frământă;
Inima salvarea caută, lăcrimândă...
Doar recunoașterea păcatelor mă-nnalță.
Simt printre ruine, pași venind spre mine
(Prin locurile întunecoase de ruină...)
Cu teamă în suflet, stam cu privirea ridicată;
Am zărit un Soare, o Lumină mare...
Privirea îndată am coborât-o umilită
Și am zărit doar vârfuri de picioare,
Purtând al semnelor piroane.

O răcoare, o adiere, fruntea mi-a zvântat.
Neputincioasă, cu teama de a fi uitat,
M-am aplecat timidă, sfioasă, cu umilinţă,
Și semnele picioarelor Le-am sărutat.
Vaietul părerilor de rău a rămas mut.
Simțeam cum mă ridic dintre ruini.
Când ochii i-am deschis, L-am văzut:
Era Isus, mă ridica-n văzduh,
Cu raza dragoste-I mă-nvăluia în Duh.
Puterea sfântă în inimă curgea, și-am plâns.
Și-un strop de sânge pe față s-a prelins;
Era semnul că m-a iertat; Am învins.
Pe treapta binecuvântării, piciorul mi l-a pus
Și m-a purtat pe munte în liniște și soare.
Mi-a răcorit sufletul la Sfintele-I izvoare,
Și-o boare de parfum de crini m-a-nvăluit în zare.

Nu este niciodata prea târziu să te întorci din rătăcire.
El este veșnic Acelaș; Şi când Îl chemi vine.
Braţul larg și-L va deschide, te va îmbrățișa,
Iertare, binecuvântări, cu drag iar îți va da.
Nu vei simți sub pași greul încercărilor.
Vei trece peste ele, vei fi mereu în zbor.
Suntem încă în Har, să nu-l lăsăm să treacă
Să stăm lângă altar, că timpul trece-n grabă.
Stai și veghează, să nu te rătăcești.
Timpul este cel din urmă, învață cum să-l prețuiești.
Fii smerit și cu credință mergi pe calea Sa!
Fii tăcut și cu iubire, împlinește voia Sa!
Nu uita ce te-a-nvățat: să rabzi și să faci bine,
Să fii darnic, bun, săritor, pentru cel de lângă tine;
Și să ierți de șaptezeci de ori câte șapte
Pe toți acei ce-ți vor face rău în viață.