E toamnă sumbră pe pământ.
Și picăturile de ploie rece
Îi plâng pe-acei ce spre mormânt
Se-ndreaptă iute fără nici un gând,
Făr’ să le pese că viața li se trece.

Și-atâtea frunze în căderea lor ne strigă
Că totu-n jurul nostru-i trecător,
Că nu-i putere-n lume să învingă
Ce-a destinat Stăpânul să se stingă.
Că suntem doar – ”un simplu călător”.

Te-ai așezat vreodată să privești
Cu câtă grație coboară frunza aurie?
Ea îți arată că murind poți să zâmbești –
Atunci când slujba-ncredințată o-mplinești.
Și poți să mergi la Tata-n bucurie.

E toamnă. Vremea rodului bogat.
E vremea să aduci o bucurie
Acelui ce cu-atâta trudă a lucrat,
Și-a plâns cu tine, și s-a bucurat
Când naștere și creștere ți-a dat pentru vecie.

A suferit cu tine-n încercarea grea.
Deși, putea-n singurătate să te părăsească.
Acum lucrează tu. E vremea rea.
Și rodul trebuie să-l stângi chiar de-ar ploua.
Căci dacă-l lași nestrâns – are să putrezească.

În toamna aceasta, Stăpânul, așteaptă
Să vadă ce vei face când de tine e nevoie.
Ai stat vreme destulă! Vara a fost bogată!
Dar este vremea să arăți prin faptă
Cât ești dispus să faci ca să-mplinești cereasca voie.
Amin.