CÂND SOARELE SPRE-APUS COBOARĂ...

Când soarele spre-apus coboară,
Când stele, mii, încep s-apară,
Când tihna serii se așterne
Și e nevoie de lanterne
M-aplec să ‘nalț o-nchinăciune
Să scap de-a zilei presiune.

Și-n șoaptă spun cu glas ușor:
”O, dragul meu Mântuitor
Și azi m-ai însoțit pe cale
Să n-am dureri, nici vase goale
Mi-ai pus în suflet îndrăzneală
Și m-ai ferit de orice boală.

Trecut-a înc-o zi din viață
Și-ai dat curaj să trec prin ceață
Nu m-ai lăsat să cad în groapă
Mi-ai dat lumină, aer, apă
Simțit-am dragostea-Ți fierbinte
La care am luat aminte.

Avut-ai grijă, iar, de mine
Să nu culeg vreun mărăcine
Ci să adun mărgăritare
Pentru un Plai în sărbătoare
M-ai ridicat din starea joasă
Și-ai dovedit ce mult Îți pasă.

Nu pot să uit încurajarea
Ce am primit-o când cărarea
Era cu roci, cu spini, o mie
Și nu puteam vorbi sau scrie
C-atunci cu brațele vânjoase
M-ai dus în sfere luminoase.

Nu pot să uit cum la răscruce
M-ai dus cu gândul, iar, la cruce
Și n-am urmat itinerarul
Unde-aș uita ce este harul
Ci, strâns, m-am alipit de Tine
Și-am mers prin văi și pe coline.

O, Fiu ce Ți-ai jertfit viața
Să pot să-Ți văd de-a pururi fața
O nouă zi începe mâine
Dar Tu-mi asiguri și-atunci pâine
Mă-ncred în Tine cu tărie
Și vreau să-ți fiu o mărturie.”

George Cornici/ 15 Iunie, 2012