Năluca

Deja am simțit că nu mai am pe nimeni...
Sunt singur, părăsit, orfan, străin...
Toți cei mai dragi te-au părăsit pe tine
Pentru un lux mai bun, pentru un ban...
Trăiesc în desfătări, desfrâu, petreceri;
Evită să revii în al lor gând.
Mă doare pentru ei, nu vor să-audă
Căci încă mai e timp și e Cuvânt
Ce poate să redea o nouă viață,
Un țel: cel absolut și ideal.
Dar vine vremea, la ușă stă să bată;
N-aș vrea să te găsească vinovat.
E-așa de greu că nici nu vor să-accepte
Ca altul să se roage pentru ei.
Se simt așa de bine in cădere,
Emoţii în stomac se-așează-n ei.
Îi amețesc de nu mai știu ce-i bine,
Văd totul roz, baloane, flori și zmei...
Și vine Domnul și-ntreabă "Cu noi ce-i?
Avem în candelă? Avem ceva Ulei?"
Cuvântul e lumină pe cărare,
Dar pentru mulți e plictiseală mare.
Dar de-l lăsăm, de mână ne apucă,
Așa... pe nevăzute o nălucă.
Ne face ea un altfel de program;
Ne-arată ce frumos este pe geam,
Că lumea de afară-i mai frumoasă,
E-nșelătoare... dar e... drăgăstoasă.
Ne duce, ne arată mai departe
Ca și cum te-ai uita pe file-ntr-o carte,
De nu știi nici cât de departe ai ajuns...
Simți că-i târziu... degeaba vii cu plâns,
Că-apoi năluca tot te zăpăcește
Și de trecut, mereu îți amintește.
Și parcă-ai vrea să te ridici, dar te împinge;
Cuvântul – "vinovat" - inima-ți frânge;
Și duci o viață-n tine cu amar
Când Domnul îți poate da iertare iar.
Mă doare și îmi zic: "Nu am pe nimeni;
Și frații mei, și ei m-au părăsit."
Ești Singurul ce mi-ai rămas pe lume:
Prieten, Tată, Tu, – Isus iubit.