Fericirea mea

Era cât pe-aci să mă abat de la cărare,
Şi s-o-apuc pe alte căi...
Căci mă uitam cu jind în lumea asta mare,
La cei nesocotiţi şi răi.


Într-adevăr, ei nu au parte de boli şi suferinţă
Iar bogăţia-ntotdeauna le sporeşte,
Parcă merg din biruinţă-n biruinţă
Şi au tot ce inima le doreşte!


Mi-am ridicat întrebare după întrebare,
Ca să pricep rostul lucrurilor...
Până ce-am intrat în adunare,
Şi-am luat seama la sfârşitul lor.


Că bogăţia e un loc alunecos,
Ce poate să te coste mântuirea
O, şi câţi n-or încerca în ziua lui Hristos?!
Ca să-şi cumpere salvarea!


Răscumpărarea lor nu se va face niciodată,
Fiindcă s-au încrezut în avuţie...
Dar când vedea-vor mormântul prima dată,
Vor înţelege că nu trăiesc o veşnicie!


Eu însă nu mă tem când cineva se-mbogăţeşte
Şi se laudă cu bucuriile ce şi le face,
Pentru că, ce altceva îmi trebuieşte?
Decât să fiu cu Dumnezeu în pace!


De-acum, ştiu că toate-s trecătoare
Şi nimic nu va dăinui la nesfârşit,
Doar apropierea de El e dorinţa mea cea mare
Şi singurul lucru ce mă face fericit!


~Amin~