A pornit pe calea vieţii,
Cu paşi largi, cu dor în piept,
Chiar din zorii dimineţii,
Tânărul neînţelept.

Şi crezând că viaţa sfântă
Este simplu de trăit,
Că Isus binecuvântă
Pe-orişicine-n infinit,

N-a crezut în sfânt Cuvântul
Care spune că e greu
Ca să treci peste mormântul
Ce-ţi apare-n drum mereu.

Şi mergând pe calea dreaptă,
Către cerul sfânt păşind,
Se-ntâlneşte deodată
Cu un sol de jos venind,

De pe line căi de-alături
Paralele cu-acest drum,
Dar apoi, ce duc în lături,
Unde totu-i praf şi scrum.

Şi atras de dulcea plasă
Ce-l ademeneşte greu,
Tânărul, de drum se lasă
Uitându-L pe Dumnezeu.

Astfel porneşte el timid,
Iar apoi cu mare dor,
Pe pământul cel livid,
Unde mulţi din tineri mor.

Se-ndepartă de cărarea
Care duce-n cerul sfânt,
Şi aleargă spre-adunarea
Ce îl cheamă surâzând,

Fericit, priveşte-n faţă
La neantul de lumini,
Şi îi pare că în viaţă
Niciodată n-or fi spini.

Dar mergând, mergând cu grabă,
Noaptea-n jur se lasă greu,
Paradisul se destramă,
Se miceşte tot mereu...

Până când, intrând în codru,
Tânărul creştin privi,
Şi-l cuprinse-un nour negru
’N loc de-acele lumini vii.

Ah! Dar unde-i fericirea?
Unde-i ceea ce-a văzut?
Îşi roteşte-n jur privirea...
Tot ce vede, e doar lut.

Nu-i niciunde veselie,
Nici o umbră de plăceri,
Tânărul, în agonie
E cuprins de mari dureri...

I se pare că se-nvârte
Tot pământu-n jurul său,
Slăbiciunea îl cuprinde
Când priveşte negrul hău...

Cade-n recile tufişuri,
Simte pieptul sfâşiat,
Iar prin jur, în luminişuri,
Se aude ne-ncetat,

Un ecou de glasuri multe,
Şi de răcnet ca de leu,
Ce coboară de pe munte
Alergând cu pasul greu...

Vântul geme trist prin ramuri
Clătinând copacii tari,
Şi-aducând pe-a sale valuri,
Vuiete mai mari, mai mari...

Împrejur se-arată umbre...
Negre umbre-ncet plutind,
Şi cu-a lor mantale sumbre
Se apropie trist foşnind...

Tânărul creştin, cu spaimă,
Le priveşte suspinând...
Este-ncremenit de teamă,
Să vorbească neputând...

Nu mai are nici speranţa
De-a rămâne viu acum...
Remuşcarea-i arde faţa,
C-a ieşit din dreptul drum...

Ce ferice-ar fi acuma
De stătea cu Dumnezeu,
Alergând cu dor întruna
Fiind sfânt în trai mereu...

Însă-acum, sfârşitul tragic,
E la uşă, e aici...
Îl aşteaptă chinul veşnic
Fiind lipsit de rai, pe veci...

Deodată se aude,
Lung, un tropot ca de cal,
Ce se-apropie, pătrunde,
În pădure ca un val...

Iată-acum, doi ochi de gheaţă,
Două suliţi reci de foc,
Se apropie în faţă
Iar apoi se-opresc pe loc,

Şi rămân ţintiţi asupra
Bietului creştin căzut.
„Eşti al meu!” rânji deasupra
Monstrul negru, Belzebut.

„Nu mai ai nici o scăpare!”
Răcni glasul cel fioros...
„Nici o şansă de-apărare!”
Repetă cu răcnet gros...

Tânărul lipsit de vlagă
Simte-o ghiară rece, grea,
Şi nu poate să aleagă,
Ca să fugă sau să stea.

Negre umbre-l înconjoară,
Îl privesc rânjind fioros,
Cu privirea îl măsoară,
Şi-l azvârle nemilos...

Iar apoi se-aude-un muget
Şi-o scrâşnire de cuţit,
După care-ncet, un vuiet,
În prăpastie e sfarşit.

Şi astfel fiind nestatornic,
Pe calea lui Dumnezeu,
A sfârşit în chinul groaznic,
Şi-a rămas în chin mereu,

Bietul tânăr ce crezuse
Că-i uşor să intri-n rai,
Şi de şoapte ascultase
Netrăind în sfântul trai.

Iar acum, iubit creştine,
Tânăr sau bătrân de eşti,
Vreau un gând a-ţi spune-n fine
Dacă viaţa o doreşti

Să trăieşti cum se cuvine,
Să nu stai la sfatul rău,
Să n-asculţi şoapte străine,
C-ai s-ajungi şi tu în hău.

Să alergi mereu pe calea
Care duce-n Paradis.
Să respingi mereu chemarea
Ce-ţi oferă-un trai de vis!

Să respingi orice chemare,
Ce te-ndeamnă la păcat.
Orice-ndemn de rea purtare,
Să-l alungi neîncetat!

Nu uita nicicând Cuvântul
Care spune-atât de clar:
„Păcătosul va fi-n vântul,
Şi în plânsul de afar’!”

Tu decizi cum să trăieşti,
Şi cui vrei să te închini:
Dacă rău înfăptuieşti
Vei ajunge între spini!

Dar pe Domnul de-L slujeşti,
Şi Îi eşti supus mereu,
În palatele cereşti,
Vei sta-n veci, cu Dumnezeu.