Mai hoinăresc şi azi, pe-această Terră,
Cuprins de dor, mă-nvârt în cerc de foc,
Sunt obsedat de clipa pasageră
Şi frământat de viaţa austeră,
Alerg, alerg… Dar nu găsesc un loc

În care să m-aşez, să am odihnă…

Trudit şi trist, la margine de veac,
Visând o zi de pace şi de tihnă,
Privesc spre cer, spre oaza de lumină
Şi înţeleg că doru-mi n-are leac.

Eu nu sunt de aici, sunt doar poveste,
Astăzi exist, dar mâine poate nu,
Un bob, apoi mlădiţă care creşte,
O floare care-n timp se ofileşte,
Gândit-ai asta, prietene şi tu?

De ce de când te naşti, resimţi chemarea
Şi-un gol adânc în suflet şi-n trăiri,
Când ochii tăi îmbrăţişează zarea,
De ce vibrezi, precum în unde marea
Şi razele de soare-n asfinţiri?

De ce atunci când taci, auzi ecouri,
Mustrări ce te îndeamnă la căinţă,
Te lepezi de-obiceiuri şi argouri,
Privind spre ceruri, dincolo de nouri,
Simţi o chemare înspre pocăinţă?

Noi nu suntem invenţii, artefacte,
Am fost creaţi de-un Meşter renumit,
Ne-a înzestrat cu minte-abilitate,
Putem rosti: “se poate!”-“ nu se poate!”
Simţim când este bine sau greşit.

De-aceea-ţi spun acum, când frământarea
E tot mai mare, timpu-i spre sfârşit,
Mai e puţin, ascultă azi chemarea
Ce o auzi, când se aprinde zarea,
Întoarce-te-n origini, eşti iubit!

Mai hoinăresc şi azi, pe-această Terră,
Cuprins de dor, la capăt de drumeag,
Îţi spun că viaţa nu-i o filacteră,
Chiar dacă-i scurtă şi e efemeră,
N-o transforma acum în sarcofag.

Dacă priveşti cu ochii de credinţă,
Poţi a cunoaşte care-i rostul tău,
Vei alerga spre loc de biruinţă,
Duhul cel Sfânt va umple-a ta fiinţă
Şi vei păşi sfinţit, în apogeu!

Atunci vei înţelege frământarea
Şi zbuciumul ce-l simţi de când te ştii,
Fiorul blând ce ţi-l transmite zarea,
Vei înteţi, vei stimula ardoarea,
De-a fii cândva cu Domnu-n veşnicii!

05/07/12, Barcelona-Lucica Boltasu