În Viaţă şi zile nefaste mai sunt
Cu apăsarea lor posomorâtă,
Ci dacă le judeci şi treaz şi cărunt –
Pricepi c-orice clipă îţi fuse gătită.

La panică-ajungem de pierdem ceva,
Cu unghiile ţinem obişnuinţa,
Dar proaspătul nou, permament îţi va da
Cu-adevărat de ţi-i vie, Credinţa.

Ne temem mereu de a pierde-un trecut,
Un om ori un lucru, un simţ ori o stare:
O pierdere asasineză durut
Speranţa-avântată înspre înălţare.

Îţi pare că pierzi de sub tălpi drumul tău,
Te vezi prăbuşit în mocirla uitării,
Te-ncolăceşte doar greu şi doar rău
Simţindu-te jertfă a disperării.

Deci unii s-aruncă speriaţi în citiri
O pace să-ntoarcă-napoi tămâiată...
De fapt, ei se-ngroapă în amintiri,
Iar Calea le este pe veci sufocată!

Viaţa îşi prefăcură-n ecou,
De trai socotind căţărarea pe trepte,
Nicicând n-or trăi şi n-or da ceva nou –
Ei pot doar o copie să o repete.

Noi, Oamenii Vieţii, păşim neînfrânţi
Din proaspăt în nou, tot pierzând starea veche,
Vre-o frică ne trece şi nouă prin minţi,
Dar zilei de azi nu cătăm o pereche!

Ci ştim – orice pierdere este un plus
Ce-ncurcă de-a-ţi dezvolta idealul
Şi-nnourările n-au fost şi nu-s
Loviri ce ţi-s date-ntr-o clipă fatală.

Vedem – este-o ploaie ce vine în noi
Care ne spală tot ce putrezeşte,
Simţim cum suntem preschimbaţi în "mai noi"
Şi duhul cum se-ntăreşte şi creşte.