De-aş fi o frunză legănată-n vânt

De-aş fi o frunză legănată-n vânt
Şi-n cântecul suav de păsărele,
Aş strânge toate dorurile mele
În cel mai splendid dulce cânt
Cu tot ce am mai bun şi sfânt.

Spunând dragostea în freamăt
Prin trâmbiţări dulci fără cuvinte,
Transmiţând clare învăţăminte
Aş da răspuns, la orice geamăt
Să pun durerilor sfârşit de capăt.

De-aş fi o frunză legănată-n vânt
În dimineţi de rouă îmbujorate,
Când zorile pornesc să se arate
La orizont, pe fragedul pământ
Atunci în imnuri înălţate-n cânt,

Mi-aş arăta prin freamătul senin
Dorinţa cea mai scumpă a trăirii,
Sub semnul renăscut al împliniirii
Din lumea cea căzută în suspin.
Spre slava-n glorie a Tatălui Divin.

De-aş fi o frunză legănată-n vânt
În tandre amurguri, de-nserări...
Cu soarele apunând în desfătări,
Atâtea frumuseţi lumii-arătând
Când reverşi Doamne pe pământ,

Prin îndurarea Ta sfântă şi mare
Belşug de viaţă-n tot ce mişcă,
Prin adieri, pe-a timpului morişcă
Aş cânta dragostea nemuritoare
La Golgota pe cruce-mplinitoare.

Flavius Laurian Duverna
28 iulie 2012