O FIINTA NOUA

Din Stânca nemuririi țâșnește apa vie,
Speranţa vieţii, dată omului pierdut.
Nădejdea-n care, lutul poate să re-învie,
Ceea ce-a dispărut, din ceea ce-a avut.

Pe roata vieţii eterne, a modelat Olarul,
Un vas de aur viu, cum nu s-a mai văzut.
Freamătă de viaţă, din belşug, azi vasul,
Să semene mai mult, cu Cel ce l-a făcut.

Isus a pus în creaţia Sa şi conştiinţa,
In cuptorul încercării, încins, l-a călit.
A topit toată zgura din plăpânda fiinţă,
Să fie firul de nisip, bine dezlipit.

El face din vas vechi, un vas de nestemată,
Pune liantul iubirii, ca să-l plămădească,
Metamorfozând fiinţa imperfectă, uscată,
Într-o fiinţă nouă, una dumnezeiască.

A pregătit o jertfă din divină iubire,
O cruce, pe care păcatul a fost plătit.
Curăţă de tot ce e rău, întreaga fire,
Cel Sfânt, ce pentru Tine a murit.

Nu-ţi cere decât credinţă şi ascultare,
Al vieţii umblet cu Isus să-l împlineşti.
A pus vieţii tale, nişte sfinte hotare,
Cu iubirea Lui, veşnic să te-întâlneşti.

Rodind mereu neprihănire, o inimă fidelă,
Care de Isus, nu poate să se despartă,
Alungă grabnic orice dorinţă rebelă,
Să fii desăvârşită, divină operă de artă.

Înţeleg rostul vieţii mele, din belşug,
Strâng în inima mea, bine, harul dăruit,
Credinţa îmi creşte pe-al Soarelui rug,
Topind răul, ce de mine stă bine lipit.

Se revarsă al iubirii mireasmă divină,
Când preamăresc al meu iubit Creator,
Numele Lui îmi este veşnică lumină,
Şi sufletul mi-e prins de-al Său dor.

Adevărul veşnic, îmi va sta înainte,
Să pot îmbrăca haina din in subţire.
Trează dorinţa sfinţirii fierbinte,
Nu lasă să rămână nimic din a mea fire.

Umplută fiinţa-mi cu o dragoste eternă,
Măreşte credinţa, cât bobul de muştar.
Pot muta şi munţii cu credinţa fermă,
Că tot ce faci, Iisus, în mine, nu e-n zadar.

Nu mă vei părăsi, nu voi fi de ruşine,
Dacă chem Numele Tău sunt mântuită.
Mă ţi-i în braţele Tale, bine, bine,
Până sfinţirea fiinţei mele e-nfăptuită.
Amin!