Cuvântu-a cuvântat – Lumina a învins
Şi haosu-n nonsens pierdut şi-n întuneric
A început să aibă pornirea de cuprins
Cu primul simţ ce spuse ceva despre durere.

Lumina scutura din umbre amorţiri
Şi tresărea începeri de gând cu noţiune:
Ce dureroase sunt fricoasele simţiri
Când disperarea ţipă întâia rugăciune!

Vederea şi-a deschis râvnirea înspre ţel,
Descoperind ideia cu-n spor de cunoştinţă,
Absurda-ntâmplătoare-a nimicului „defel”
Dispare fără urmă în raza de Credinţă.

Înmuguresc momente din zori de zori de zi,
În prima aşteptare prunc gângureşte dorul,
Rămâne fără noimă „a fi ori nu a fi”
Trăirea când aspiră cu-ntregul viitorul.

Ruina se destramă în mai puţin, nimic,
Rămân în cicatrice pustiurile sterpe,
Sună întâia notă a cântului de spic
Căci Viaţa totdeauna cu creşterea se-ncepe!

E primul nou şi-o clipă a devenit trecut,
Un mugure ce-aspiră înspre nemărginire...
Viaţa cuvântase-n neant un început
Şi Dragoste, Speranţă, şi-atâta fericire!

O cruce de lumină e centru şi reper,
Iar năzuinţa prinde distincţii de nuanţă,
Stropeşte răsărirea care ţinteşete-n cer,
Izvor de apă vie - o lacrimă de Viaţă!