Se arginteşte dorul pe la tâmple,
Lăstunii pleacă-n visurile lor
Şi tot mai des aştepţi ce-o să se-ntâmple,
Dar nu alergi să prinzi un viitor.
Încep să cadă frunze din speranţă,
Frecvente-s triumfările de ciori,
Smerit observi că mai puţină viaţă
Rămasă e în falsele culori.
Prinzi parcă zvonuri mici de neputinţe
Care, crescând, în dangăt se propun,
Iar ochi imploratori de dumitriţe
Necontenit îşi i-au rămasul bun.
Raţionala fire tristă-aşteaptă
Că mâine o să vină un sfârşit,
Doar o credinţă blândă şi deşteaptă
Priveşte îndrăzneaţă-n infinit.
Respiră împrejur o rugăciune:
Nu te-amăgeşti şi zile nu te mint
Şi mulţumeşti c-atâta-nţelepciune
Veghează lângă tâmplele de-argint.