Vremea privirilor subtile
Soseşte fără mare zvon,
Însă-amintiri evocă zile
Cu nostalgii de patefon.
Şi în frecvenţele-ntristării
Mai des cad clipe din uluc;
Înspre îndemnurile zării
Cocori din inimă se duc.
Se dă culoare la culoare
În dor de vânturi străvezii,
Frunze pierdute în ninsoare
Pierd cărăruile pustii.
Tristeţea hoinăreşte-agale
Tăindu-le în curmeziş
Lăsând oftări de frunze pale
Pe orişice păianjeniş.
Speranţa calculează rece
Nădăjduirea de senin,
Vise în stoluri vor să plece –
Păreri de rău, le mai reţin.
Ele-ar zvâcni prin frunze moarte
Curg ce-n puhoi meticulos
Şi cad himerele deşarte
În deznădejde şi pe jos.
Dorinţele nesăbuite
Stinse-n troiene de frunzar
Pornesc ecouri amărâte
Ca să ridice în zadar.
Căci sunt îndată chiar ascunse
Cu frunze, doruri şi visări
Ce n-au putut a fi pătrunse
De avântatul înspre zări.
Tot zugrăveşte raţiunea
Paşi pe durerile de drum
Şi te înalţă-nţelepciunea
Dacă-a crescut până acum,
Să-mbrăţişezi în panoramă
Întreaga toamnă cu-orice fir,
Să înţelegi că nu-s o dramă
Risipituri de trandafir.
Ţi-a arăta-n argila-adâncă
Porniri spre cer din rădăcini -
În veci neînfrântele, fiindcă
Li-i veşnic dorul de lumini.
Şi-n risipirea de afară
S-auzi rostirea de Cuvânt
Pornind o nouă primăvară
S-o crească iarăşi din pământ.