Sub ploaia de frunze ce cad pe cărare,
Mă scutur uşor, îmi e frig şi mă doare,
Cu sufletul strâns, mă ascund în trecut,
Te zăresc, eşti un prunc încă-n braţe ţinut,

Au venit peste mine anotimpuri târzii,
Degeaba aştept fiul meu, ca să vii,
Ai plecat, te-ai desprins, ca o pasăre-n zbor
Şi te-ai dus pe-al tău drum, de tine mi-e dor,

Mi-e greu să privesc, m-ai uitat îndeajuns...
Nici nu vezi, nici nu ştii câte nopţi eu am plâns,
Cât aştept să îmi spui doar o vorbă... şi-atât,
Anii trec, dragul meu, ce-i pierdut, e pierdut,

Aş mai vrea ca să fii iar un prunc, să te-alint,
Sunt dorinţe şi gânduri ce zilnic mă mint,
Parcă ieri fost-am şi eu ca tine... În timp,
Te transformi întru totul şi fizic şi chip,

Neschimbată rămâne iubirea de mamă,
Ea plânge, se roagă şi nu ţine-n seamă,
Greşeala şi vorba-n mânie rostită,
Ea ştie să ierte fiinţa iubită,

Atâta-ar mai vrea azi sărmana, să zică,
„Mă rog pentru tine, să nu-ţi fie frică,
O mamă e gata mereu de jertfire,
Ea viaţa şi-ar da pentru fiu, din iubire!”

Sub ploaia de frunze ce cad pe cărare,
Mă scutur uşor, îmi e frig şi mă doare,
Cu sufletul strâns, mă ascund în trecut,
Te zăresc, eşti un prunc încă-n braţe ţinut,

Au trecut peste mine anotimpuri întregi
Şi te văd fiul meu... Într-o zi-ai să-nţelegi,
Când peste tâmple, ninsori vor veni,
Ce-i dorul de mamă, dar eu, n-oi mai fi...

11/09/2012, Barcelona-Lucica Boltasu