Prin razele în scăpătare
Şi-n viziunile de stol
Soseşte toamna zburătoare
Cu aripioare ca simbol.

O forfotire se petrece
În spaţiul aglomerat
Că răcoreşte ploaia rece,
Idei că s-au înfierbântat.

Gornind cuvintelor sleite
Ce aspiraţii nu aud
Strigă cocoare răstignite
Pe zborul ducerii la sud.

Iar în pădurea de tăcere
Pe-alunecările de vânt
Frunzele prinse de cădere
Zdrobesc visarea de pământ.

Fug păsări de poemul iernii
Ce-a pune dragostei zăvor
Şi-şi risipesc arborii pene
Din toate aripile lor.

Învolbură înaripaţii
Opinii într-un iarmaroc
De la poveştile de spaţii
La basme fără de noroc.

Unii spre stele se ridică
Şi orizonturile-nving,
Iar alţii, zgribuliţi în frică,
Mătănii scârţâinde frâng.

Se despăţeşte-o toamnă-ntreagă
De la zenit până-n străfund
În cei cui Viaţa le e dragă
Şi-n cei de Viaţă ce s-ascund.

Primii în ceruri se înalţă
Şi, necătând la vijelii,
După Credinţa în Speranţă
Adună clipe de vecii.

Ceilalţi în spaimă de-nălţime
În spuma spuselor de jos
Îşi irosesc din prospeţime
În jalea fără de folos.

E echivocă-nţelepciunea
Târâtă-n jos, trăită-n sus:
Arată toţi amărăciunea
Înspre itineraru-opus.

Dar unul, însă, numai creşte,
Alţii din existenţă scad,
Oricine se îndreptăţeşte -
Că se înalţă ori decad...

Credinţa tuturor ni-i dată,
Iar poezia de culori
Ne-ncântă-n toamna-naripată...
Depinde încotro doar zbori!