O, Doamne, Domn în Cer şi pe pământ,
ce minunat e Numele Tău, sfânt!
Ce slavă este-n El! Cât de sus,
din Răsărit şi până în Apus!

Tu ai creat întinderea de stele.
Şi mă uimesc, uitându-mă la ele.
Căci după ele, lumea-şi ţine vremuri
din veci, în veci - de-aceea mă cutremur...

Şi câte stele, aşezate-n gol,
pe inifinite căi îşi dau ocol!
Şi una nu se-abate-n calea ei,
plimbându-se pe cosmice alei,
de parcă-ar spune toate: ARMONIE!
Şi-ar arăta spre Tine: MĂREŢIE!

Mi-ntorc privirea-n jos şi mă-nfior:
dar omul... Ce e omul muritor...?
O stea durează.
Omul însă, nu!
Şi pentru OM făcut-ai totul, Tu.

C-un pic, mai jos de îngeri L-ai făcut
şi ai suflat DUMNEZEIRE-n lut!
I-ai dat lumină, l-ai făcut stâpân
şi toate sub picioare-i se supun:

pământ, verdeaţă, aer, vietăţi,
şi soare, ape, pomi cu bunătăţi.
Îţi umpli mâna şi reverşi din zări
spre OM atâtea binecuvântări...!

Şi, ca şi când acestea nu-s deajuns,
pe Însuşi FIUL Ţi l-ai dat străpuns
în locul său, al omului nedemn,
Şi-ai atârnat, TU, DUMNEZEU, pe lemn!

Şi cine oare-n lemn Te-a pironit...?
Chiar cel ce-a fost de Tine-aşa iubit,
chiar omul cel de Tine plămădit
Te-a umilit şi-n lemn Te-a ţintuit...

Şi totuşi, Tu iubirea nu Ţi-ai stins,
căci EL, nu Tu-e jalnicul învins
şi îl aştepţi cu-acelaşi veşnic dor
pe om, ca pe un fiu risipitor...