Ninsori, ninsori, ninsori de frunze
Mi-apasă sufletul în jos
Şi din privirile obtuze
Eu cat în jur meticulos:
Văzduh înalt ca glas de goarnă
Ce-i peste tot şi-n nicăieri,
Melancoliile de toamnă
Sunt fulguite de căderi.
În poezia risipirii
Sunt recitate uneori
Ecouri pale-ale iubirii
Din glasurile de cocori.
Îmi pare vremea irosită,
Bolnave versurile plâng,
Ninsorile necontenite
Visările de zbor înfrâng.
Ca-n încordările de prăştii
Avântul clipei e ascuns,
Mă colectez ori mă împrăştii...
Nu-ntreb, şi nu-mi doresc răspuns.
Se leagănă frunze-n ninsoare
Spre paradisul pământesc,
Adun în viaţă Viaţă oare,
Ori numai viaţa-mi risipesc?
În viscoliri de rămăşiţe
Străbate jalnic un suspin –
Din înflorire-n nefiinţe
Frunzele ning, roade rămân.
Răspunsul totuşi îmi învie
De sus, prin inimă, în gând
O invitaţie-n vecie:
„Trăieşti – iubind, iubeşti – crezând!”