Mi-am coborât privirea într-o tăcere mută,
Cuvintele pierdute în veacuri, suspinau,
Mă copleşea nadirul, ca o durere-acută
Iar în clişee scurte, vedeam trăirea-mi slută
Şi în secunde zvelte, toţi anii-mi fremătau.

În clipocitul apei ce-ncet curgea la vale,
Eu auzeam doar clipa şi dangătu-i perfid,
Sub paşii grei, haotici, ce hârşâiau pe cale,
Zăceau strivite frunze, în straturi colosale
Şi m-afundam mai tare în spaţiul meu hibrid.

Priveam atent pădurea în prag de înserare,
Mă contopeam cu noaptea, un pact disimulat,
Tot aşteptând verdictul şi razele de soare,
Aud un strigăt: “Viaţa-i sintagmă-n abrogare!”
Şi împietrit spun:“Doamne, sunt eu răscumpărat?”

Mi-am ridicat privirea spre bolta-ntunecată,
O reverenţă-adâncă şi cad jos, pe pământ,
Miliardele de stele-mi vorbesc ca niciodată:
“Ai fost creat, ai viaţă, tu ai în cer un Tată
Şi toate-au fost făcute prin Isus, prin Cuvânt!

Nu-ţi apleca urechea la vorbele pripite,
Căci totul e vremelnic, timpul e limitat,
Cel ce sădeşte-n suflet amărăciuni, ispite,
Este lipsit de pace, de clipe fericite,
Tu să priveşti zenitul, credinţa te-a salvat!”

23/09/12, Barcelona-Lucica Boltasu