Mă-ntreb ades:
De-ar fi să nu mai fiu,
oare ce aş fi?
Aş fi doar umbră
căci am trăit
fără să fiu,
nici sare
nici lumină?

Aş vrea să pot să spun
c-am dat gust vieţii trăite,
ca cei ce gustă
să vrea mai mult,
să vrea să se înfrupte din Cuvânt.
Aş vrea să pot să spun
c-am luminat pe cale
ca cei ce-şi poartă
paşii-n deznădejde
să vrea să umble în splendoare.

Atunci mă-ntreb a doua oară:
Ce să mai fac,
ce să mai spun
ca toţi să ia aminte?
Dar cum vor asculta de mine
un biet pribeag
ce se încrede în cuvinte,
căci au avut
Cuvântul Însuşi la-ndemână
Ce a umblat şi umbla printre ei?

Şi mi-am adus aminte
că trebuie să dau
un sens, vieţii trăite.

Acum mă-ntreb încă o dată,
azi, şi-am să mă-ntreb şi mâine:
de-ar fi să nu mai fiu,
oare aş fi cu Tine-n nemurire?
Mă plec încet în rugă
ş-acum ştiu,
că, dacă ar fi azi
atunci aş fi
căci ruga mea străbate
până-n veşnicii;
dar poate mâine n-aş mai fi
de ruga s-ar opri
mai sus puţin de mine,
şi poate n-aş mai avea timp
să mă-ndrept
să-mi schimb inima din piept.

O, Doamne, oare când ai să revii?