Isuse, sufletul mi-e-n lacrimi...
La cine să mă spovedesc ?
Tu, numai Tu eşti Mare Preot,
Tu singur - Medicul Ceresc.
În lume-ai întâlnit durerea.
Când lacrimi au ţâşnit şuvoi,
- "NU PLÂNGE !" i-ai şoptit femeii
şi i-ai dat fiul înapoi.
Ţi s-a făcut atâta milă,
de parcă Ţi-a fost chiar fiu,
de aceea ai mustrat durerea
şi-ai alungat-o în pustiu.
Ce fericire-n sfânt cutremur
a prins cortegiul mortuar,
când tânărul pornit spre groapă
a fost întors la viaţă iar !

- "NU PLÂNGEŢI !" ai mai spus o dată,
în locuinţa lui Iair,
când Te-ai apropiat de fată
cu-al învierii Tale mir.
- "Talita, cumi !" - a fost chemarea
ce-ai spus-o-n graiul Tău secret.
Porunca străbătu vecia
şi genele au prins încet
să bată, ca-nspre dimineaţă,
când somnul este cel mai greu.
Luând-o Însuţi Tu de mână,
ai dat-o vieţii ca trofeu.

Betania în suferinţă -
al părtăşiei dulce cort...!
Acuma, cel prieten Ţie
de patru zile zace mort.
Plângeau şi Marta şi Maria
şi ceata celor dragi plângea
şi-atunci ai plâns cu ei alături;
durerea lor Te copleşea.
Te-ai dus pân-la mormântul său,
pe Lazăr l-ai chemat afară
şi el ieşi la glasul Tău,
venind ca dintr-un somn, din moarte.
Mirosul greu a dispărut.
La glasul Tău se naşte viaţa
şi toate-s iar, ca l-a-nceput.

- "Femeie, de ce plângi ?" Crezi oare,
că sunt un simplu grădinar ?
Grădina Mea e-o-Mpărăţie
de viaţă veşnică, de har.
Deci bucură-te şi nu plânge !
Nu-ţi frânge inima-n pustiu !
Căci Eu sunt viaţa şi-nvierea
şi-n vecii vecilor sunt viu !

Eu sunt Începătorul vieţii -
Acelaşi ieri, acum şi-n veci.
Credincioşia Mea-i de-a pururi:
Nu plânge ! Bucură-te, deci !