Plutesc alene frunze în eter
şi se aşează pe cărări răzleţe.
Pictate-n galben şi în roşu-aprins
formează un covor cu falduri creţe.
E trist că traiul lor e efemer...

Povestea lor e şi-a noastră poveste.
Şi peste noi trec grabnic anotimpuri.
Deschidem ochii-n primăvara vieţii,
ne pârguim ca grâul vara-n lanuri
şi-naintăm prin toamnă, fără veste.

Apoi ne-apare-n cale iarna rece
care ne cerne peste tâmple nea,
ne încovoaie şi ne-mbătrâneşte.
Cărându-ne povara vieţii, grea,
simţim ades că trupul ni se trece.

Dar nu uităm că sufletul ni-e veşnic;
nu se-ofileşte precum frunzele.
Purtându-l după noi prin anotimpuri
îl aşezăm în voia Ta pe Cale.
Destinul său e mare chiar de-i mic...

Galaţi, 27 Septembrie 2012
Cristina Magdalena Frâncu