Cad frunzele, cad visele uitate
În locuri de-unde nimeni nu se-ndeamnă...
Cad frunzele de vânt împrăștiate
Rostogolindu-și aurul prin toamnă.

Parfumul de căderi vrea să te-mbete
Mirozne-mprăștiind pe Calea lungă
Și parcă fug pe drumuri siluete
De undeva înspre ceva s-ajungă.

E trist chiar de ninsoarea nu te doare –
O moarte nu aduce bucurie,
Dând la o parte razele de Soare
Îți cauți fremătări de viață vie.

Trecând peste covoarele aprinse
De flacăra din purpura aramei
Cu talpa calci împrăștiate vise
Ce n-au trecut bunăvoința vamei.

Uitarea înălțările le curmă
Cum pedepsiți sunt făcătorii de rele
Și parcă ai lăsat o țară-n urmă
Hotarul când îl treci fără de ele.

Prin viscole de doruri și ispite
Pașii-ți zidesc cărarea printre clipe,
Încă nu simți noi vise-nmugurite,
Dar știi că ele-și pregătesc aripe.

Ce-atâta fremătare vor deschide
Spre curcubeul-aripelor senine,
Ci câte-n chibzuințele aride
Năluci s-or pierde iarăși din lumine.

Și necătând la doine și orații
Vor fi domol omise de la gânduri,
Cum patria își plânge emigranții
Și sufletul le-a pierde printre rânduri.

Cad frunze din copaci și amintire
În toamne de uitări și neîntoarceri
Și nu-nțelegi: se pierde din iubire
Ori, dimpotrivă, se câștigă-n pace.