Un cântec de jale răsună-n ecou
ce poartă în el pecetea durerii
şi notele urcă înspre Dumnezeu
suspinul din versu-ntristării.

Doar duhul mai ţine fiinţa-n veghere
când noaptea coboară pe ea ca un nor.
Trupul e slab şi fără putere
dar duhul e treaz şi stă veghetor.

Şi-aduce-n odaia cuprinsă de noapte
miresme uitate şi cer de comori
iar pleoapele grele ce dorm legănate
primesc vindecare şi sfinte vederi.

Fiinţa trezită din dulcea-amorţire
tresare şi plânge că a aţipit
şi locu-şi reia veghind în slujire
cu post, rugăciune şi duh înnoit.

Veghează şi-aşteaptă... Aşteaptă să sune
trompeta Iubirii ce o va chema
să-i fie Mireasă şi să se cunune.
În zbor amândoi îşi vor pierde urma...

Galaţi, 11 Octombrie 2012
Cristina Magdalena Frâncu