Mi-e sufletul uneori
ca o gara
in toamna tarzie
in care opresc trenuri
si pleaca
din care nimeni, vreodata
nu urca
nici coboara.

Pe peronul vesnic pustiu
Sub ceasul
cu aratatoarele rupte
ma astept pe mine
singur si tacut
privind la crizantema
de plastic, ofilita
ce mi-o voi darui
spunandu-mi:
-Bun venit!
sau Adio!