Într-o seară liniştită,
În vasta Lui Împărăţie,
Isac, iese-afar', se uită
Şi îşi doreşte ca să fie,
Afară, într-un loc pe câmp,
În taină ca să cugete;
Singur, să stea meditând:
Ce este omul pe pământ...?
Decât, un pai suflat de vânt!

Se naşte, creşte şi moare;
Astea-s toate fazele.
Că e ,,mic", că este ,,mare",
La fel sunt etapele.
Suferinţa, la fel doare,
Rănile-s la fel deschise,
Şi din nou tu vrei schimbare,
Dar ţii uşile închise.
Şi te-ntrebi mereu în gând:
Ce e omul pe pământ...?
Decât, un pai suflat de vânt!

Da! te gândeşti şi ai tot sta
La câte cele, să visezi...
Ţi se perindă-n faţa ta
Impresii, amintiri, şi crezi,
Că-i mult mai bin' s-analizezi;
Dar, eu aş zice altceva;
Că ar fi bine să-ţi creezi
Un timp anume pentru-a sta,
Să meditezi, să meditezi...
La ce e omul pe pământ!...
Decât, un pai suflat de vânt!

Şi cum Isac, aşa stătea
Şi cugeta la infinit,
Meditând la ce era
Şi la trecut şi la sfârşit;
E bine chiar şi pentru noi
Să facem din când în când;
Să ne gândim la ei, la voi,...
În cuget să stăm meditând;
Ce este omul pe pământ...?
Decât, un pai suflat de vânt!
A.N
31-14.10.2012 Firenze