Din noianul de gânduri răzleţe
(Păsări vii care zboară mereu)
S-a oprit unul, dându-i bineţe,
Să rămână în cugetul meu:

-„Cine eşti? ― mă-ntreba ―Şi de unde
Paşii tăi s-au înscris pe pământ?
Încotro te îndrepţi? Hai, răspunde,
Dacă poţi să rosteşti vreun cuvânt!”

Am rămas mut de-atâta uimire:
Ce-ntrebări mi se pun?! Pentru ce?
Sunt doar om; o aleasă zidire;
O minune ... şi-atât. Ce mai e?

Copleşit am căutat o lumină,
Un răspuns printre tot ce ştiam,
Dar nimic ... Era beznă deplină;
Şi prin ea, hăituit, alergam ...

Până când, stors de grea neputinţă,
M-am oprit să cert gândul hain
Ce-alertase întreaga-mi fiinţă;
Dar in faţa mea sta un Străin.

-„Cine eşti şi ce vrei de la Mine?”
Mă privi lung Străinul duios...
-„Sunt Răspunsul la tot ce-i în tine ...”
Şi-am ştiut că venise Hristos.