Să-ţi iubeşti soţia tinereţii,
cum iubeşte pe câmpuri căprioara
apărută-n zorii dimineţii,
ca să pască iarba-n rouă, vara...

Ochii-i blânzi a neprihană cată...
Trupul ei întreg e-o-nfiorare
Arc întins... privirea încordată:
de-unde va ţâşni săgeata, oare?

O-nspăimântă şi mişcarea ierbii...
Simte pe aproape vânătorul...
Când se uită, însă, vede cerbii
şi-ntre ei... îşi vede căpriorul...

Ştie-acum că grija-i e luată:
Dacă va veni nimicitorul
cu săgeata lui înveninată,
pieptul şi-l va pune căpriorul...

Trec sub frunze unul lângă altul...
Temerile toate i se-alină...
şi, luându-şi împreună saltul,
se tot duc... în ceaţa de lumină...

Să-ţi iubeşti soţia tinereţii,
cum iubeşti o zi de primăvară...
cum iubeşti seninul dimineţii...
s-o iubeşti mereu ca-ntâia oară...

Şi de ce-ai îmbrăţişa pe lume
alte daruri, altă-nfăţişare,
când pe ea ai vrut-o tu, anume,
de soţie, unică sub soare...?

Pentru tine-a strâns mărgăritare
şi-astăzi ţi le dă cu bucurie.
Cum te vei purta cu fiecare,
mire drag, răspunzi o veşnicie!

Tu copilă scumpă, îmbrăcată
în zăpada rochiei de mireasă,
mâna ta e binecuvântată
pacea în căminul tău s-o ţeasă.

Să-ţi păstrezi blândeţea îngerească!
Zâmbetul să-ţi înflorească-n casă!
Sufletul într-una să-ţi sporească
şi să fii mereu, mereu mireasă!

Nu uitaţi genunchii a-i proşterne
spre-a urca de astăzi, împreună
către munţii gloriei eterne,
unde vă aşteaptă o cunună...