Nu vreau să fiu un cântăreţ plăcut,
auzul să-l încânte prin cuvinte,
ci mai degrabă un străjer tăcut,
cu ochii aţintiţi spre înainte.
Când mâna mea pe coarde-alunecând
cântarea de sub ele o stârneşte,
să nu aducă-al împăcării gând
ci fie ea cântarea ce trezeşte!
Eu nu ridic al bucuriei steag
cât Dumnezeu în ceruri încă plânge.
Semnalul de alarmă vreau să-l trag,
al luptei cu păcatul pân-la sânge.
Suiţi pe metereze şi priviţi!
Duşmanul se adună sub cetate,
iar voi visări senine năzuiţi,
cântări şi bucurii nenumărate?
Voi nu vedeţi vrăjmaşu-naitând...?
Cum pretutindeni semnele le pune...?
Cum ale noastre, pururi dispărând,
noi nu mai ştim care sunt semne bune...?
De graiul nostru ajungând sătui,
am început să-i învăţăm lui graiul,
şi ne trezim gândind cu gândul lui,
nemaiştiind ce-i iadul şi ce-i raiul...
Cetatea stă să cadă-n mâna sa
şi Templul sfânt s-ajungă de ocară
şi voi cântări de veselie-aţi vrea,
în loc de bocet şi căinţă-amară?!
Visând mereu la bucurii lumeşti,
când duhurile în leşin se-nclină,
când se-ngrozesc făpturile cereşti
de judecata care va să vină,
voi v-aşezaţi în jilţurile moi,
înveştmântaţi în inul cel subţire...
şi n-auziţi strigarea de război,
prăpădul care vine fără ştire.
Treziţi-vă din rătăcirea grea!
Şi căutaţi pe Dumnezeu cât încă
Aşteaptă să vă-mpartă mila Sa
şi harul şi-ndurarea Lui adâncă.
El e Părinte, dar e Dumnezeu!
Sfinţenia-i podoaba casei Sale.
Smeriţi-vă acum sub braţul Său!
Spre Dumnezeu nu este altă cale.
Aceasta e cântarea ce v-o cânt:
Solia Lui e cea a mântuirii,
dar Dumnezeu, precum o ştiţi, e sfânt
şi slava o dă duhului, nu firii!
Fii binecuvântată.