Am prins trecutul nostru povestit
Cu prăbușiri și înălțări de glorii
Pe când părinții l-au istorisit,
Prin file răsfoite din istorii.

Și-am înțeles – milenii că aici
A stat poporul nostru-n neclintire
Măcar că-l potopiră venetici
Cu care și mai care a lor oștire.

Și dacă doar cu sabia-ar fi stat,
De nu ar fi avut deloc Credință
Nimic din noi nu s-ar mai fi aflat,
Pierduți fără de umbră din sămânță.

Dar, Doamne, Tu ai stat cu brațul Tău
Și ne-ai ferit străbunii de la moarte,
Ca astăzi fericit să am și eu
Din bogăția Țării mele parte.

Să mai vorbesc și-acum în limba mea,
Cântul să-l văd în mine cum doinește
Și, Doamne, ca să plâng în fața Ta
Să pot și astăzi eu în românește.

Acele vremuri, însă, au trecut
Și-n amintiri ecouri doar răsună
Că azi românii noștri-au priceput
În vrajbă să se fiarbă împreună.

Oricine pizmuiește prin vecini
Și, bestial disprețuindu-și ramul,
Unul în altul asmuțesc străini
Ca ei, râzând, să căsăpească neamul.

Gunoaie venetice huzuresc,
Iar noi ne lingușim pe lângă dânșii!
Nesocotind tot ce e românesc
Ne mai dorim să fim tot noi deplânșii.

Ne-ncalecă necaz după necaz,
Iar macra noastră tremură de ură...
Tu, Doamne, tot același ai rămas,
În cine oare noi ne prefăcurăm?

Bineînțeles strămoșii nu aveau
Case de rugăciuni - care pe care,
Cu arcul și cu plugul se rugau
Și inimi le erau ca și altare.

Nu-și arătau Credința cu Scripturi
(De fapt, ei nu știau nici să citească),
Dar, uite, că minciuni n-aveau în guri
Și în purtarea-așa de omenească.

Furnicărește astăzi un popor
Spumos zicând că el e în Lumină,
Că România nu e țara lor,
Că țara lor prin nouri îi suspină.

Dar asta nu-i încurcă, pe români
Să-i mâne ca pe oi la abatoare,
Smulgându-le din suflete haini
Toată-omenia ce le-a fost în stare.

Le seacă chiar și urmele de voci
Prinzându-i și mulgându-i ca la strungă...
De fapt, i-au prefăcut în mormoloci,
Dar i-amăgesc că prinți or să ajungă.

Când ei, sărmanii, nici nu pot a fi
Cu Dumnezeu măcar și pe o clipă,
Iar mincinoșii cu oricare zi
Averile mai mult și le-nfiripă.

Ușor e să-L iubești pe Dumnezeu
Când El îți dă profit și bogăție,
Dar, iată, să-ți stimezi vecinul tău
Cam nu te răspândește-n gămălie.

„Noi frații ni-i iubim!..” – strigă făloși
Neascunzând în port fățărnicia...
De-s ticăloșii-aceștea curajoși,
Ce poate să aștepte România?

Când domnii care spun că-s cu Isus
Sunt mai scârboși ca furii din temniță,
Cum să-mi ridic privirile în sus
Și să mă rog de neam cu stăruință.

Dar, Doamne, Tu mă știi așa cum sânt
Și vezi că n-am cuvinte mincinoase,
Te rog, Isuse, pentru-al meu pământ
Să fie tot în inimi luminoase.

Ce-și pierd din minți și pizme și hâtrii,
Vrând să se depărteze de rușine...
Dacă și Tu, Isuse, nu ne știi
Cine să ne ajute nouă, cine?!!