Mergeam, cum spre Emaus ce doi odată singuri,
transfigurați de Taina-nvierii amândoi,
- tot soarele-nserării se prelingea prin crânguri,
ne-mbrățișa ființa și se topea pe noi.

A-noastre umbre-alături mergeau plutind pe rouă...
- am tresărit deodată privindu-le-amândoi:
o Umbră Luminoasă mergea-ntre-a noastre două,
pășea cu noi alături, și Se oprea cu noi.

În umbră și-n lumină ne-am prăbușit deodată,
eram în cer și cerul era în amândoi!

- Când ne-am trezit pe lună, era târziu... și toată
lumina de pe lume se adunase-n noi!