Mă iau fiorii și mă poartă
Prin nemilosul întuneric,
Prin bezna rece-s dus de soartă,
Printr-un văzduh pustiu, feeric…

E-o beznă înfricoșătoare
Și-un calm e spart de ai mei pași
Pornesc încet chiar de-i răcoare,
Și aburii se-nalţă groși.

Sunt singur; și-i pustiu; mi-e frică…
Și pașii-mi tremură pe-asfalt
Și fulgi de-omăt încep şi pică
Nici nu mai simt de-i frig sau cald…

Privesc în stânga și în dreapta
Cum crengi se-apleacă spre mine
Și-ncep să fug: "sunt stins, e gata...
Fiorul morții-acuma vine…”

Încep s-aud cum pașii mă-urmează,
Și stins continui-n-alergare
Sunt rătăcit, cuprins de groază,
Mă-mpiedic, cad în disperare…

Se-apropie apoi Străinul,
Iar eu căzut Îl privesc stins.
Cu fața-I albă ca și crinul,
Îmi ia mâna și-o ține strâns…

Îmi spune-apoi cu-o voce lină:
“Nu mai fugi, Eu nu-ți vreau rău
Vreau să te iau dintre neghină,
Din întuneric și din hău…

Vreau să te scot din neputință
Din mreaja morții ce te-a prins.
De ce tu fugi și n-ai credință,
De ce Mă privesti așa stins?

Vreau să te port pe culmi cu Mine
În brațul Meu să stai neînvins
Să Mă accepți să fiu cu tine,
În dragostea-Mi să fii cuprins…

Vreau să te scot din anturaje
Dar tu nu vrei, de Mine fugi…
Și nu mai cauți să stai de straje,
În veghere, și-n fierbinți rugi…

Eu vreau să-ți redau libertate
Că ai fost prins în lanțuri grele
La Min’ n-au fost și nu-s păcate,
Să nu le spele sângele…

Te vreau și-ți spun că Te iubesc
Și nu îmi pasă ce-ai facut
Eu tot Te-aştept şi Te doresc,
Căci nu te pot lăsa pierdut…”

Mă mângâie apoi pe frunte
Și îmi zâmbește prietenos.
Cuvântul acesta mă pătrunde:
“Am stat de vorbă cu Hristos?”

Apoi Străinu-ncet dispare...
Și-mi lasă mii de întrebări:
‘Poate ca să mă ierte oare?’
Și sunt cuprins de tulburări…

Încep să plâng căzut acolo,
Îmi vărs amarul mult și greu
Decid să merg si eu de-acolo
Cu gândul sus, la Dumnezeu…

Nu-mi mai e frică de nimic,
Și am o pace-așa deplină
Căci am decis: ”Vreau bob în spic!”
Căci El m-a scos dintre neghină…

Amin