Smintitul cu ideile nebune
Din infinit de bulgăre de lut –
„Nu este Dumnezeu! – sie-şi propune –
Şi din nimic porni un început.”

Desigur, din nimic nimicul creşte –
El în nimic orice a risipit
Şi-au triumfat înţelepciuni de peşte
În suflet de pigmeu ticăloşit.

Morala deveni o murdărie,
Iar cinstea e numită inamic,
Viaţa-i calculată ca pustie,
Și omul prefăcut fu în nimic.

Acei ce nici nu ştiu ce e onoare
S-au ridicat din spulberări de morţi,
Nimicul e mai mare şi mai mare,
Umanitatea e-un puhoi de sorţi.

Ci invalizi în inimă şi-n minte
Râd de acei ce-n Domnul se încred,
Foiesc ei, cotropiţi de simţăminte,
Dintr-un instinct de animal biped.

S-au înălţat la „vietăţi umane”
Şi s-au deprins cu-o existenţă-n chin
Exterminând semeni cu milioane
Din lumea inundată în venin.

Cu cât absurdul este mai puternic –
Ilogicul devine monstruos...

Isuse,-Ţi mulţumesc din întuneric
C-un suflet care creşte spre frumos.

Ţi-am implorat odată ajutorul
Şi m-ai înveşnicit, Părinte Sfânt,
Cunosc că în Lumină viitorul
Va şterge orice beznă pe pământ.

În Tine am aflat ce-i fericirea
Ferit de la blestemul pământesc,
Mi-ai dat, Isuse, Viața și Iubirea
Ca din nimic în Om iarăși să cresc!